Sari la continut

Descoperă habits by Republica

Vă invităm să intrați în comunitatea habits, un spațiu în care înveți, găsești răspunsuri și resurse pentru a fi mai bun, pentru a avea o viață mai sănătoasă.

Ce ar trebui noi să schimbăm ca societate după demisiile politicienilor în scandalul azilelor groazei

Toți știau

Foto - Inquam Photos/ Octav Ganea

De când cu scandalul din azilele groazei multă lume și-a arătat în social media „superioritatea” față de rudele celor internați în azile și s-au grăbit să arunce comentarii de genul în familiile noastre se păstrează respectul față de părinți. Noi nu ne-am duce niciodată părinții la azil. Azilele trebuie să fie numai pentru oameni care nu au pe nimeni”. Și acesta e doar un exemplu.

Constat încă o dată lipsa de empatie față de oamenii care trec prin situații diferite în societatea noastră și totodată lipsa de empatie față de cei mai vulnerabili din societatea noastră. Din fericire, nu am fost pusă în situația dată, dar asta nu mă împiedică să îmi imaginez problemele cu care se confruntă familiile acestea. Totodată, în loc ca cei vinovați (personalul din azile, cei ce fac controale, patronii care vor numai profit cu orice preț) să fie blamați de comentacii din social media, vina se aruncă tot pe victimele colaterale acestui sistem putred – rudele celor instituționalizați. 

Cum spuneam și în articolul trecut, mulți români nu pot empatiza dincolo de familiile lor și asta e marea bubă din societate care produce torționari în azile. Totodată mulți români nu pot să își închipuie situații diferite de ale lor.

Și acum să vorbim puțin despre situațiile în care ești nevoit să îți duci părinții la azil.

În primul rând dacă părintele tău suferă de boli care necesită îngrijire 24/24 și tu nu locuiești cu ei sau ai serviciu și nu ai cum să le acorzi îngrijirea de care au nevoie. Cel mai probabil, nu ai nici cunoștințele necesare pentru a le da cea mai bună îngrijire (după cum am putut observa în zilele astea, nici personalul din azilele din România nu are pregătirea necesară).

O altă situație o au românii care lucrează peste hotare și ai căror părinți de multe ori locuiesc în sate îndepărtate, iar mulți dintre ei nu vor să plece la copiii lor.

Mulți aduc argumentul găsirii unor persoane care să vină să îi îngrijească pe aceștia acasă, dar cam cât de simplu este să găsești pe cineva să îngrijească un om în vârstă în România când sectoare mai bine plătite nu își găsesc forță de muncă? Totodată cum te poți asigura că persoana care vine și te îngrijește acasă nu se vă comporta exact că cei din azile.

O altă situație este când acești bătrâni locuiesc în case sau apartamente care nu mai sunt pe măsura nevoilor lor dacă suferă de boli care îi țin la pat. Nu pot, de pildă, să fie spălați în băile lor dacă au căzi și au nevoie de un duș unde pot sta pe un scăunel și exemplele pot continua. Ce este șocant din ce aflăm în zilele este că nici centrele acestea nu au astfel de facilități și nici personal pregătit. 

Alt argument pe care mulți îl aduc este “dacă copiii lor nu au grijă de părinți ce așteptări au de la cei din azile.” Acest argument este foarte periculos pentru că scuză comportamentul torționarilor.

Dacă accepți un job și ești plătit pentru el de ce trebuie să te comporți inuman? De ce trebuie să furi de la pacienți sau să îi ții nemâncați? De ce trebuie să țipi sau să îi bați? De ce trebuie să îi droghezi ca să nu mai ai bătaie de cap cu ei? De ce să nu le dai tratamente care să le facă bine, în loc să îi reduci la stadiul de legume? Acest ultim exemplu mi se pare și unul din cele mai grave și se întâmplă și la oamenii cu dizabilități mentale. Și din nou găsim argumentul cu familia – dacă nu e familie, nu contează. Deci oamenii care nu au pe nimeni ar trebui aruncați de societate la coșul de gunoi pentru că dacă nu au pe nimeni, nu contează?

Dar de ce ne miră când în România persoanele vulnerabile sunt invizibile și tratate inuman? Asta se poate observa de la simplul mers pe stradă într-un oraș. Câte persoane cu dizabilități vedeți pe stradă? Foarte puține, pentru că infrastructura din orașele noastră nu îi are în vedere. Companiile care oferă servicii nu îi au în vedere. Restaurantele, mijloacele de transport în comun, sălile de sport, sălile de concerte nu au infrastructura necesară pentru ca astfel de persoane să ducă o viață normală. Locurile de muncă postate pe site-urile de profil nu fac anunțuri pentru persoanele cu dizabilități, indiferent de domeniu. Televiziunile nu au prezentatori cu dizabilități ca în țările din vest pentru a îi include în societate.

O societate civilizată se măsoară după cum își tratează cetățenii cei mai vulnerabili și zilele astea am putut să constatăm că încă ne bălăcim în primitivism din punctul ăsta de vedere. Și pentru acest lucru nu mai putem să aruncăm vina doar pe politicieni din păcate. Ci fiecare dintre noi trebuie să reflectăm înăuntrul nostru. 

Articol publicat inițial pe blogul autoarei. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Nume check icon
    Aveti dreptate. Toti romanii sunt foarte destepti si se pricep foarte bine in treaba altor, dar niciodata in treaba lor. O sa ii vedem ce o sa zica sau o sa faca cand o sa trebuiasca sa aiba grija de batranii lor si nu o sa poata, si o sa strige in gura mare ca statul nu a facut si nu a dres si ca el a platit (ceva) taxe. In 15 - 25 de ani o sa avem o adevarat criza cu generatia decreteilor cu copii putini sau plecati in strainatate. Atunci va fi o drama chiar mai mare decat aceasta.
    In rest m-am cam saturat de romanul cel milos, milostiv, omenos, cu frica lui D-zeu si care isi iubeste aproapele si mai ales ospitalier. Suntem un popor la care nivelul de empatie abia ajunge la nivelul rudelor de gradul I si in relatiile cu ceilalati suntem indiferenti, indolenti, agresivi, superiori si din in ce mai des chiar violenti.
    • Like 0


Îți recomandăm

Solar Resources

„La 16 ani, stăteam de pază la porumbi. Voiam să-mi iau o motocicletă și tata m-a pus la muncă. Aveam o bicicletă cu motor și un binoclu și dădeam roată zi și noapte să nu intre cineva cu căruța în câmp. Că așa se fura: intrau cu căruța în mijlocul câmpului, să nu fie văzuți, făceau o grămadă de pagubă, călcau tot porumbul. Acum vă dați seama că tata nu-și punea mare bază în mine, dar voia să mă facă să apreciez valoarea banului și să-mi cumpăr motocicleta din banii câștigați de mine”.

Citește mai mult

Octavian apolozan

Tavi, un tânăr din Constanța, și-a îndeplinit visul de a studia în străinătate, fiind în prezent student la Universitatea Tehnică din Delft (TU Delft), Olanda, una dintre cele mai renumite instituții de învățământ superior din Europa. Drumul său către această prestigioasă universitate a început încă din liceu, când și-a conturat pasiunea pentru matematică și informatică.

Citește mai mult

Green Steps

100.000 de români au participat la marcarea a 100 de kilometri din traseul Via Transilvanica într-un mod ingenios. „Drumul care unește”, este un traseu turistic de lungă distanță, care traversează România pe diagonală, de la Putna la Drobeta Turnu Severin și este destinat drumeției pe jos, cu bicicleta sau călare. Via Transilvanica este semnalizată cu marcaje vopsite și stâlpi indicatori. Pe parcursul drumeției, călătorii vizitează ceea ce constructorii spun că este cea mai lungă galerie de artă din lume, pentru că la fiecare kilometru se găsește o bornă din andezit sculptată individual.

Citește mai mult