Și ei „îngrijeau” bătrâni...

Foto: Romeo și Julia Saleno Facebook

Noaptea trecută, polițiștii și pompierii ilfoveni descopereau într-o clădire în construcție din Tunari nu mai puțin de unsprezece oameni, unii dintre ei cu dizabilități, aflați într-o stare deplorabilă. Aceștia proveneau dintr-un centru de specialitate din Pipera, într-o tentativă de ascundere a lor de autorități, în contextul controalelor anunțate de guvern în centrele de bătrâni din zonă. Centrul din Pipera a fost fondat de doi muzicieni, ambasadori ai păcii, filantropi și spirite caritabile, invitați constant la evenimente ale unor fundații și cluburi de binefacere.

Romeo și Julia Saleno sunt numele de scenă ale lui Dumitru și Silvana Șăulean, doi muzicieni din Cluj Napoca, care înființau în 2007 căminul de bătrâni Sfântul Dumitru din Pipera. Înainte, cei doi au mai deținut un azil de bătrâni în Cluj, care s-a închis în cele din urmă, pentru că nu respecta standardele. Acuzații împotriva celor doi au apărut public cu mai bine de un deceniu în urmă. Rude ale oamenilor ținuți în azile se plângeau atunci presei că nu li se permite să-și vadă rudele cazate în căminul din Ilfov, că acestea ar fi fost drogate și înfometate, ba chiar că cei doi ar fi scos la vânzare casa unei bătrâne pe care o țineau în azilul lor. 

În ciuda acestor informații, cei doi au continuat să fie invitați la aniversările și balurile Clubului Rotary, la evenimente de binefacere și au fost prezentați public în interviuri ca fiind “ambasadori ai păcii” și filantropi.

Un nou azil al ororilor iese, astfel, la suprafață și pune în lumina reflectoarelor o temă de dezbatere abordată destul de rar: cât de periculoși sunt filantropii?

Știm cu toții că, de fapt, drumul către iad e pavat cu intenții bune și cu vorbe mieroase. Că Diavolul zâmbește larg, nu urlă. Că e mai ușor să furi, atunci când ești carismatic și e mai simplu să faci rău atunci când, printre două fapte reprobabile, arunci câte o faptă bună. Și atunci nu e de mirare că aceste azile ale ororilor au putut funcționa sub supervizarea discretă a unor oameni care știu să vorbească foarte convingător despre Dumnezeu.

Ca și Gabriela Firea, Julia Saleno vorbește în majoritatea interviurilor date despre relația ei cu Dumnezeu și despre locul privilegiat al iubirii în viața și activitatea ei. “Urmează ziua de mâine, un dar de la Dumnezeu, un privilegiu că o apucăm, că este încă pace şi vă îndemn să ne rugăm pentru viitor” – cam acesta e genul de discurs al Juliei Saleno, atunci când interacționezi cu ea, în calitate de jurnalist. Iar Romeo Saleno se prezintă drept filantrop, ori de câte ori are prilejul. Atunci când nimeni nu-i vede, cei doi sunt în stare de lucruri greu de imaginat.

Se spune că despre pace vorbesc numai cei cărora le lipsește pacea, despre bine numai cei cărora le lipsește binele și despre Dumnezeu numai cei cărora le lipsește Dumnezeu. Și că, în general, trebuie să te temi de omul care-și ridică singur statui.

Or, filantropia asta strigată în toate zările și scrisă prin toate ziarele e, fără îndoială, o formă abjectă de manifestare umană. Oamenii care fac bine nu vorbesc despre asta. Le e jenă. Se simt stingheriți de privirile iscoditoare ale celor din jur. Nu le place să fie puși sub reflectoare pentru niște fapte absolut firești. Căci firească ar trebui să fie facerea de bine. Facerea de rău ar trebui să fie excepția. 

Dar trăim timpuri stranii. Timpuri în care politicienii care fură de la bătrâni poartă crucea la gât ca formă de protecție față de judecata lumii, timpuri în care artiștii vor să fie cunoscuți mai degrabă ca filantropi și iubitori de divinitate, ca să poată droga bătrâni în liniște și să-i poată ascunde prin clădiri în construcție, punându-le viața în pericol.

Cum și de ce s-a ajuns aici e mai greu de înțeles. Poate, pur și simplu, ne place să fim mințiți.

E mai confortabil să credem că omul cu crucea la gât e un om corect și omul care cântă la concerte caritabile e un om bun. Adevărul ar fi tulburător și probabil nu ne place să fim atât de tulburați. Dar a fi în gardă în fața unor persoane care se preocupă să-și construiască o imagine publică din acte de virtute nu e, în aceste vremuri, o idee rea.

Cu cât un om vrea să pară în fața celorlalți mai iubitor și mai bun și mai atașat de valorile absolute ale credinței, cu atât precauția e mai necesară în raport cu el. Și cu atât mai mare e pericolul să te trezești într-o zi cu adevărul în fața ochilor și să nu înțelegi nimic din el.

Binele, Adevărul și Frumosul sunt valori stabile. N-au nevoie să fie strigate în public. Nici măcar șoptite. La fel ca atașamentul față de divinitate, filantropia e reală numai atunci când se manifestă în liniște. Orice formă de exprimare publică a ei are în spate un interes. Și, iată, uneori, interesul poate fi drogarea și înfometarea unor bătrâni pentru a le fura banii și casele. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp