Ce avem de învăţat din seria “Harry Potter” – vraja „Ridiculus” şi umorul ca mecanism de gestionare a situațiilor dificile

Cȃnd eram tȃnără am citit un roman science-fiction despre un copil crescut de maşini (Robert A. Heinlein – Stranger in a Strange Land). Cȃnd acesta, ajuns tȃnăr adult, se întȃlneşte cu oamenii, are mari dificultăţi în a înţelege umorul. Una din replicile de care îmi amintesc (mai mult sau mai puţin precis) era despre alunecarea pe o coajă de banană, iar cel în cauză spunea “omul ăla a căzut şi s-a lovit, voi de ce rȃdeţi?”. In final tȃnărul ajunge să înţeleagă umorul cȃnd, la grădina zoologică, un copil îi dă unei maimuţici o banană şi o maimuţă mai mare vine şi nu doar că i-o smulge din mȃnă dar, după ce deja luase banana, îi mai dă şi o lovitură maimuţei mai mici.

Şi vin eu acum şi spun: păi şi în cazul al doilea, e vorba tot despre agresiune şi violenţă, de ce să rȃdem? Dar … o altă parte din mine recunoaşte că e amuzant. Şi uite aşa ajungem la umor ca un mecanism adaptiv de coping în situaţiile stresante.

Mai întȃi ce sunt mecanismele de coping? Sunt moduri personale de a gestiona situaţiile dificile. Omul dispune de numeroase mecanisme de coping, de la unele foarte adaptive pȃnă la unele dezadaptive în extrem şi am de gȃnd să dedic mai multe postări acestui subiect.

Acum însă doresc să rămȃn doar la umor.

Este de spus că umorul – îndreptat spre situaţie, spre o persoană ameninţătoare sau chiar spre sine, este unul din cele mai sănătoase mecanisme de coping. Ceea ce face umorul este să ne ajute sa ne exteriorizăm tensiunile fără ca această exteriorizare să îmbrace nici forma agresivităţii nici pe cea a neputinţei sau a unei căderi emoţionale.

Sunt de reţinut aici două elemente. Primul este exteriorizarea trăirilor, de mare ajutor pentru a nu confunda situaţia cu persoana, a nu interioriza dificultăţile ca pe o lipsă personală ci ca pe o situaţie externă stresantă. Deja este un lucru bun.

Al doilea lucru este că umorul are multe avantaje în faţa altor tipuri de reacţii: este acceptat social, este asociat cu inteligenţa dar şi cu un grad de control al situaţiei, aduce simpatia celor din jur şi nu trezeşte reacţii adverse. A reacţiona cu umor este primul pas pe calea rezolvării cu succes a unei situaţii dificile (nu rezolvă situaţia în sine dar deja îi predispune pe cei din jur să fie suportivi şi ne dă impresia de a ţine cȃt de cȃt situaţia sub control). Umorul ne ajută să normalizam lucrurile, să aducem temerile interioare la o dimensiune realistă şi să nu ne lăsam copleşiţi de emoţii negative puternice.

Evident că doar luarea în rȃs a situaţiei nu o rezolvă, e nevoie de mult mai mult de atȃt, dar dacă temerile au fost cumva “exorcizate” e mai uşor să ne mobilizăm resursele pentru depăşirea situaţiei dificile.

Şi uite aici intervine vraja “Ridiculus” din bine-cunoscuta serie de romane avȃndu-i ca eroi pe tinerii vrăjitori în formare (serie care e plină de lucruri utile, şi despre care am mai scris şi aici).

Ce aflăm de acolo? Mai întȃi aflăm, din experienţa lui Neville, că a arunca o doză de umor, chiar mai puţin “cizelat”, asupra unei situaţii terifiante ajută la normalizarea acesteia. Am folosit deseori asta în terapie, pentru a susţine persoanele cu anxietate socială – le-am sugerat să arunce vraja “Ridiculus” asupra persoanelor percepute drept agresive, şi să le transforme în ursuleţi sau iepuraşi de pluş. Probabil că nimeni nu a reuşit chiar asta, dar a găsi ceva amuzant la o persoană care iniţial părea agresivă a avut un rol cert în ţinerea în frȃu a anxietăţii.

Alt lucru de reţinut de acolo este că lui Harry cel mai frică îi era … de frică. De fapt mecanismul anxietăţii este în parte auto-întreţinut. Dacă odată nu am putut gestiona o situaţie, data viitoare ne vom teme nu de situaţia în sine ci de repetarea eşecului anterior.

În astfel de cazuri umorul ne poate ajuta să aducem la dimensiuni normale un eşec trecut, pe care poate că în amintire l-am amplificat disproporţionat. Îmi aduc aminte cȃt m-a ajutat pe mine să mă auto-ironizez povestind unele din situaţiile care mi se păreau de-a dreptul dezastruoase din primii mei ani de activitate profesională. Eram la început, nu le ştiam pe toate dar mi se părea că le ştiu, şi evident şi eu (ca toată lumea probabil) am ajuns şi în situaţii în care era clar că sunt “pe dinafară”. Dar şi atunci am fost prima care m-am “luat în rȃs”, iar unele din situaţiile acelea le povestesc şi acum studenţilor mei. Scopul este de a le transmite unele informaţii importante, a căror omisiune poate duce la greşeli, dar şi să le ofer un exemplu psihologic – dacă eu, la vȃrsta mea şi cu “aura” de profesor serios, nu ezit să mă auto-ridiculizez, atunci e un semn şi pentru ei că nu orice greşeală e fatală; greşit e să nu o recunoşti, să nu ţi-o asumi, să nu încerci să o îndrepți şi să nu o mai repeţi, dar a te lăsa zdrobit de ea nu ajută cu nimic (iar în ce priveşte greşelile ireparabile în plan profesional, vă pot asigura că nici o companie nu lasă decizii de acest tip la latitudinea unor începători neexperimentaţi).

Un alt exemplu de utilizare a umorului ca mecanism de coping este unul folosit de mine şi colegii mei foarte tineri în anii în care am lucrat în proiectarea instalaţiilor chimice. Chimia este o zonă periculoasă, la nivel industrial un incident poate duce la catastrofe mari. Pe vremea aceea eram vreo 5 stagiari într-un birou, şi fiecare dintre noi avea nesiguranţe. Nu că nu ştiam ce avem de făcut, dar … lipsa de experienţă îşi spunea cuvȃntul şi se mai întȃmpla să ne trezim noaptea din somn întrebȃndu-ne dacă nu om fi lăsasat pe undeva o greşeală de calcul care să aibă drept consecinţă o explozie (chiar eram începători şi nu ştiam că după noi mai urma un verificator şi un grup de experţi tehnici, şi poate că fusesem lăsaţi “în ceaţă” special ca să ne asumăm responsabilitatea). Atunci, nu ştiu de unde pornise gluma că pȃnă la urmă toţi vom greşi şi drept pedeapsă vom fi deportaţi în Siberia, şi începusem să ne împărţim sarcinile: cine taie lemne, cine se duce să spargă gheața ca să aducă apă, cine se duce să prindă iepuri şi cine îi jupoaie… Cu alte cuvinte, în mod instinctiv noi găsisem nu doar un mod de a ne exprima fricile în mod metaforic, dar şi un mod de a ne susţine reciproc.

Concluzia cred că este evidentă – a găsi un fel de umor într-o situaţie dificilă nu este un mod neserios de a trata lucrurile; umorul nu doar că nu e dăunător, este de foarte mare ajutor. Nu singur, evident, dar este un instrument extrem de util: că ironizam o persoană agresoare, o situaţie dificilă sau propria noastră nepuţinţă de moment, asta ne eliberează parte din tensiunile interioare şi ne permite să procedăm la rezolvarea situaţiei fără a fi traşi înapoi de emoţii dezadaptive de tipul fricii, ruşinii sau furiei, care, dacă ar fi prezente, mai degrabă ne-ar paraliza sau ne-ar cheltui energia pentru a le face faţă, în loc de a o folosi constructiv.

Articol publicat initial pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp