„Adică cum, eu, ca părinte, să nu am dreptul să controlez ce se întȃmplă cu copilul meu?” Psihoterapia: mituri, aşteptări şi realitate. Confidențialitatea

Foto: Getty Images

Acum cȃteva zile am asistat, pe un site de socializare, la o discuţie destul de aprinsă despre psihoterapie. S-au spus acolo multe lucruri, unele extrem de valoroase, altele însă greşite, ocazie cu care mi-am dat seama că mulţi oameni au o impresie pre-formată despre ce şi cum ar trebui să se întȃmple la terapie. Cum mai rar aceste lucruri sunt expuse clar, m-am gȃndit că ar fi poate util să clarific o parte dintre ele.

Primul lucru de clarificat ar fi confidenţialitatea.

Mai demult, cineva mi-a cerut o recomandare de psiholog pentru copilul propriu. Ulterior, din discuţie a reieşit că persoana în cauză îşi imagina că după fiecare şedinţă cu copilul, terapeutul ar fi trebuit să îl sune pe părinte şi să-i “raporteze” tot ce s-a spus acolo, cu alte cuvinte părintele în cauză îl vedea pe terapeut ca pe un fel de spion, care să mai adauge un strat de supraveghere la cea din familie. Ba chiar, cȃnd am încercat să explic că nu aşa se procedează, replica a fost destul de acidă: “adică cum, eu ca părinte, să nu am dreptul să controlez ce se întȃmplă cu copilul meu?”. Păi … nu ai.

In altă situaţie, cineva cerea o părere referitor la procesul terapeutic al unei persoane apropiate, adulte. Dintre răspunsurile auzite, au fost destule de genul “eu m-aş duce să cer socoteală terapeutului”, “ar trebui ca măcar odată pe lună să îti spună şi ţie ce se întȃmplă acolo”. Păi … nu.

In alte situaţii am auzit şi idei de tipul “cere să participi şi tu la şedinţele acelea de terapie”. Sau mai mult, unii din clienţii mei mi-au spus că “mama ar dori să vină şi ea la nişte şedinţe”. Păi … tot nu.

Lista de mai sus poate continua cu destul de multe exemple. Din păcate sunt destui care consideră că au un drept de control asupra procesului altcuiva. Faptul real este că absolut tot ce se întȃmplă în cabinetul de psihoterapie este confidenţial, iar regulile deontologice sunt extrem de clare în acest sens.

Da, în cazul terapiei minorilor se organizează şi întȃlniri cu părinţii, dar nici pe departe pentru a “pȃrî” copilul sau a dezvălui acele lucruri sensibile pe care poate doar în cabinet a reuşit să le scoată la suprafaţă. Nu lucrez cu copii, deci nu voi detalia foarte mult această situaţie (oricum va fi explicata pe larg de psihoterapeutul copilului, la inceputul procesului), dar mai degrabă discuţiile cu părinţii au rolul de a realiza o minimă educaţie psihologică, a le oferi părinţilor informaţii despre nevoile psihologice ale copilului în funcţie de nivelul de dezvoltare psihică sau a le da anumite tehnici de folosit în familie în folosul copilului. Nu se pune însă problema ca terapeutul să dezvăluie pas cu pas ceea ce s-a spus în cabinet.

Şi este foarte normal să fie aşa, nu de alta dar dacă un copil a ajuns în terapie, cel mai probabil în mediul familial i-a lipsit ceva. Nu vin aici să spun că există vreo vinovăţie sau ceva malefic din partea părinţilor, de cele mai multe ori şi intenţiile şi energia depusă pentru creşterea şi educarea copiilor sunt extraordinare, dar nu întotdeauna cele mai potrivite. O să dau un singur exemplu, un copil cu fire mai timidă, dar cu părinţi extrem de autoritari. Poate că în cabinet copilul chiar despre asta vorbeşte, poate că simte prea multă presiune şi are nevoie să vadă cum se defineşte pe sine dincolo de aşteptările familiei. Sau poate a trecut printr-un episod neplăcut la scoală sau cu prietenii şi simte că nu îl poate povesti acasă pentru că l-ar pune într-o lumină proastă în raport cu aceste aşteptări. Cum ar fi ca terapeutul să vină să îl raporteze părinţilor? Ce încredere mai poate avea copilul în proces şi în terapeut, atunci cȃnd totul “răsuflă” a doua zi? Nu, nu aceasta este soluţia, ci ceea ce se va întȃmpla este că terapeutul va “construi” pas cu pas încrederea în sine a copilului şi îl va orienta către metode adaptive de a gestiona situaţiile dificile.

Dacă vorbim despre terapia adulţilor, atunci lucrurile sunt şi mai clare: confidenţialitatea este practic absolută (excepţiile sunt extrem de puţine şi sunt foarte specific definite de cadrul deontologic şi legal, nu e cazul să le detaliez aici pentru că au prea puţin interes pentru majoritatea oamenilor).

E nevoie de această confidenţialitate tocmai pentru a crea acel loc de siguranţă psihologică în care cineva să se poată deschide, să îşi dea voie să privească la sine fără bariere, fără teama de a fi judecat şi mai ales ştiind că, şi dacă scoate la iveală situaţii în care nu a procedat foarte bine, sau în care s-a dovedit slab, acestea nu vor deveni publice (fie şi pentru cineva apropiat) şi nu se vor întoarce împotriva sa.

A crede că cineva din familie ar avea dreptul să ceară socoteală terapeutului despre cum decurge procesul cuiva apropiat este extrem de greşit. De fapt a dori acest lucru este o dovadă de nevoie de control excesiv a persoanei care “vrea raportul” şi e posibil ca o parte din terapie chiar de acest lucru să fie legată: de modul în care cel care vine în terapie este pur şi simplu sufocat de tendinţa de control a celorlalţi. Dar nu este singura posibilitate: poate ca există episoade traumatice din trecutul clientului pe care le simte prea dificile pentru a le discuta cu cei apropiaţi; poate că mama care a dorit să participe şi ea la şedinţe este la rădăcina traumei, sau poate ca cel/cea care a apelat la terapie nu doreşte să îşi încarce partenerul(a) de viaţă cu traumele avȃnd sursă în trecutul său îndepărtat.

Da, clientul din terapie are tot dreptul (atentie, dreptul, nu obligatia!) să povestească oricui doreşte despre ce s-a petrecut în cabinet, confidenţialitatea se refera exclusiv la terapeut. Şi da, de multe ori cineva care merge în terapie şi a trecut printr-o clarificare împărtăşeşte acest lucru celor apropiaţi, dar asta nu e valabil pentru toată lumea şi faptul că cineva nu “spune acasă” despre ce s-a întȃmplat în şedinţă nu e vreun semn că ar fi ceva în neregulă.

Uneori ceea ce se petrece în terapie e un proces dureros; dacă au fost rememorate evenimente traumatice se poate întȃmpla ca, odată ajunsă acasă, persoana care a apelat la psihoterapeut să devină mai închisă, mai morocănoasă, chiar mai certăreaţă: asta pentru că impactul a ce s-a discutat în şedinţă persistă pȃnă la găsirea unei soluţii, iar asta nu ar trebui luat ca un semn că terapeutul trebuie chemat la ordine sau că terapia întoarce persoana împotriva apropiaţilor.

De cele mai multe ori, ca urmare a terapiei, se observă schimbări comportamentale ale clientului; dar nu întotdeauna sunt acelea pe care le aşteaptă familia sau cei apropiaţi. Terapia este despre client, nu despre ce cred cei din jur că ar trebui sa se întȃmple, iar rezultatul este dezvoltarea clientului aşa cum este mai bine pentru el, nu pentru aşteptările celorlalţi.

La “ceilalţi’ poate intra chiar şi şeful direct: sunt situaţii în care o companie poate decide să ofere unui angajat intrarea într-un program de consiliere pentru a-şi rezolva o problemă care reprezintă un handicap la job. Aceeaşi regulă funcţionează şi aici, faptul că o firmă plăteşte un proces nu îi dă dreptul să aibă acces (prin manageri sau serviciul de resurse umane) la dosarul clientului. Da, uneori acest acces este posibil – în limite foarte bine definite contractual şi cu acordul scris al clientului – la anumite evaluări, de exemplu în procesele de recrutare, dar dacă e vorba de psihoterapie …nici pomeneală.

Şi ar mai fi ceva de spus: în multe cazuri procesul terapeutic este lung, si de multe ori înainte de a fi mai bine este mai rău. Un observator exterior se poate să îşi piardă răbdarea şi să dorească rezultate imediate; mai mult, să dorească anumite rezultate, şi nicidecum rezultatele care sunt cele mai bune pentru cel care merge în terapie.

Tocmai pentru că există acest tip de contradicţii este pusă în codul deontologic al terapeutului regula confidenţialităţii.

Bun, şi dacă cel apropiat stă în terapie “degeaba”, şi toată terapia asta reprezintă doar bani aruncaţi aiurea?

Referitor la asta, pot exista două situuaţii.

Prima este cea a clienţilor care vin în terapie pentru a-şi întări simptomul. Cu alte cuvinte, ei nu-şi doresc să se schimbe, ci doar vor ca cineva să le valideze modul lor de a fi sau a proceda. In acest caz tot deontologia nu îl lasă pe terapeut să facă asta, dacă simptomatica clientului este dezadaptivă, iar procesul terapeutic va scoate la iveala acest lucru destul de rapid. Ce se întȃmplă este că dacă cineva doar doreşte să se valideze în anumite moduri de a simţi sau acţiona care sunt disfuncţionale, acestea vor deveni evidente în cabinet … iar clienţii care nu doresc să se confrunte cu ele vor abandona procesul. Uneori spunȃnd că nu au timp, alteori cu argumentul că “oricum nu îmi spune nimic util”, alteori dȃnd vina pe competenţa terapeutului. Fapt este că dacă nu are loc o evoluţie pentru că de fapt clientul nu o doreşte, acesta nu va sta în terapie cu lunile – renunţă el mult mai repede.

A doua situaţie este cea în care procesul nu dă roade rapide şi nu unele vizibile pentru cei apropiaţi. Asta se poate întȃmpla cȃnd e vorba de o problematică mai gravă, mai adȃnc îngropată, sau pentru că unele persoane avansează mai lent, mai ezitant. Dar dacă persoana continuă să vină, săptămȃnă de săptămȃnă la cabinet, înseamnă că oricȃt de lent s-ar avansa, totuşi se întȃmplă ceva. Îmi aduc aminte că în perioada cȃnd eram la începuturile mele de terapeut aveam uneori impresia că lucrurile se mişcă prea lent, şi mă îndoiam de calitatea muncii mele. Ceea ce mi se spunea de către supervizori era să am răbdare şi să nu uit ca acel client(ă) vine la şedinţe cu regularitate – asta înseamnă că pentru client se întȃmplă ceva valoros, chiar dacă eu am impresia de avans prea lent.

In timp am învăţat, din practică, faptul că există tot felul de clienţi. Unii fac progrese chiar semnificative de la o săptămȃnă la alta, alţii merg mai încet, dar în timp se poate vedea ce s-a realizat. In cazul altora procesul pare să stagneze luni de zile, dar se întȃmplă ceva în interiorul clientului, uneori la nivel inconştient, iar cȃnd s-a atins un punct critic avansul apare ca un salt, aparent peste noapte, pentru că fiecare om este diferit. Dar cu siguranţă acei clienţi care nu doreau de fapt să rezolve nimic au abandonat după prima sau primele şedinţe iar cei care au dorit să se clarifice au continuat … şi mai devreme sau mai tȃrziu chiar au avansat. A crede că cineva din afară ar putea cere vreun fel de program al schimbarii sau un raport periodic este evident nerealist, şi tuturor celor care şi-ar dori asta de la terapeutul altcuiva le spun de la bun început că asta nu se va întȃmpla.

Altă întrebare pe care am auzit-o, în special în ceea ce îi priveşte pe partenerii de cuplu ai clienţilor, este “de unde ştiu eu ca merge la terapie şi nu în altă parte?”. Ei bine, un terapeut nu are voie, prin regula confidenţialităţii, nici sa afirme că o persoana este sau nu este în lista sa de clienţi, cu atȃt mai puţin să poată să confirme sau să infirme faptul că într-o anumită zi la o anumită oră cineva a fost în cabinet sau în altă parte.

Exact confidenţialitatea mai poate explica ceva: de ce dacă din pură întȃmplare tu client dai nas în nas pe stradă sau într-un magazin cu terapeutul tău, acesta poate să privească prin tine, să se prefacă că nu te-a văzut. Regula confidenţialităţii nu-l lasă să te recunoască public: dacă tu vii şi îl saluţi probabil va răspunde şi se va îndepărta; nu de alta dar poate tu eşti cu cineva, sau poate terapeutul e cu cineva, iar acest răspuns la salut poate naşte întrebări (nu neapărat rău intenţionate) de tipul “dar cine e persoana asta?”. Ei bine, ca terapeut nu poţi găsi un răspuns care să nu încalce confidenţialitatea, aşa că mai bine … te faci că nu ţi-ai observat clientul.

Iată ca am scris o mulţime despre un singur element perceput de multe ori incorect de cei care nu sunt familiarizați cu psihoterapia. Sperȃnd că acesta a devenit mai clar, o să revin în următoarele postări cu alte elemente – cred eu importante de ştiut pentru toată lumea.

Articol preluat de pe blogul autorului

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp