Ce șanse are România să facă parte dintr-un viitor nucleu dur al Europei?

Foto: Profimedia

Schimbările dramatice pe care le trăim din punct de vedere geopolitic au prins Europa, dar și România, pe picior greșit. SUA nu doar că semnalează o decuplare geostrategică și militară de Europa, dar conducătorii săi par motivați să încurajeze partidele politice naționaliste și anti-europene, zdruncinând astfel întreg edificiul care a stat la baza păcii și prosperității europene după cel de-al Doilea Război Mondial.

În aceste condiții, atât Europa, cât și România trebuie să spere la ce e mai bine, adică conservarea relației strategice cu SUA, dar să se pregătească pentru ce e mai rău. Aceasta înseamnă, în esență, două lucruri: salvarea idealului european de prosperitate prin unitate și integrare, iar, pe de altă parte, dezvoltarea unei alianțe militare exclusiv europene, incluzând Marea Britanie și Norvegia.

Însă atingerea rapidă a unor astfel de obiective de importanță existențială nu are nicio șansă să aibă succes atâta vreme cât societatea, lumea politică, țările, dar mai ales centrele de decizie vor rămâne la fel de divizate, făcând orice proces decizional lent sau imposibil de finalizat. Elitele politice europene se află într-un moment în care, mai mult ca oricând, trebuie să lase deoparte dezbaterile nesfârșite și să prioritizeze obiectivele cu adevărat importante, mizele uriașe, care necesită un leadership pe măsură. Însă această resetare a modului de a face politică pentru contracararea amenințărilor existente, pentru construirea unei poziții geopolitice relevante, nu poate fi făcută fără o coagulare a țărilor europene care vor să ducă integrarea lor la un nou nivel.

Aceasta înseamnă că, pentru Europa, devine imperios necesară construirea unui „nucleu dur”. În contextul actual, extrem de tensionat și instabil, este din ce în ce mai evident că UE este incapabilă să ia decizii importante într-un mod eficient, iar atunci când o face, fie lentoarea este exasperantă, fie nevoia de compromis duce la decizii insuficient de ambițioase.

Obiectivul UE de a deveni o forță geopolitică, o forță militară, nu are nicio șansă să aibă succes fără o integrare mai profundă – politică, economică, militară. Or, este evident că nu toate țările sunt pregătite pentru așa ceva sau nici măcar nu consideră oportun acest lucru. Din acest motiv, un grup de țări suficient de reprezentative prin mărime și puterea economiilor va trebui să demareze un proces de integrare profundă.

Da, asta ar crea o Uniune Europeană cu două viteze. Dar este din ce în ce mai evident că fragmentarea actuală a Uniunii Europene o face disfuncțională în raport cu responsabilitățile și provocările care îi stau în față. O Europă puternică nu poate fi construită decât pe baza unei încrederi mult mai profunde decât cea existentă în doze atât de diferite între statele UE. O încredere care să permită adoptarea unor decizii trans-europene cu majoritate de voturi, care să permită unei bănci italiene să cumpere o bancă germană fără piedici naționaliste sau care să nu motiveze fiecare țară să-și producă propriul obuzier sau tanc. Ca să dau doar trei exemple… Dacă astăzi există un nucleu de țări care are suficient de multă încredere încât să își integreze și mai mult deciziile politice, politicile fiscale, economiile, industriile de apărare și armatele, atunci ar trebui să o facă fără să mai aștepte consensul tuturor. Nu mai este timp de pierdut. E nevoie de puterea exemplului, de leadership, și alții se vor alătura.

Semne în acest sens încep să apară, dar sunt încă prea timide și prea ezitante. Încă se păstrează iluzia că UE va putea să se ridice la nivelul provocărilor actuale cu formate restrânse, cumva improvizate, care, neavând niște criterii clare de apartenență, creează mai degrabă confuzie și frustrare.

Un astfel de „antidot” este valabil întocmai și în cazul României. Un „nucleu dur” ar însemna o coordonare strânsă și necondiționată a tuturor partidelor care sprijină apartenența României la lumea occidentală, atât economic, cât și militar. Primul semn al coagulării unei astfel de coaliții a forțelor occidentale ar fi sprijinirea urgentă a unui candidat unic la alegerile prezidențiale, a acelui candidat pro-european, indiferent de afilierea sau neafilierea lui politică, cu șanse maxime să fie votat de cei mai mulți dintre români. Odată consumate alegerile parlamentare, motivația tracțiunii partidelor de către candidații prezidențiali nu mai are nicio justificare. Este un moment în care ambițiile mărunte, politicianiste, ego-urile devin total nesemnificative în raport cu obiectivul ca România să redevină un membru solid și respectat al Uniunii Europene și al NATO.

Pasul ulterior alegerilor prezidențiale ar fi ca, indiferent de rezultatul lor, să fie creat un guvern de largă uniune a tuturor partidelor pro-occidentale. Luptele politice sunt cheia oricărei societăți democratice sănătoase, dar acum, toate partidele pro-occidentale trebuie să pună deoparte dezacordurile și să se concentreze pe obiectivele comune pe care le au și care, iată, necesită un larg sprijin politic pentru a fi promovate.

Crearea unui guvern de largă uniune pro-europeană ar da un important semnal către țară că partidele pro-europene chiar fac din orientarea geopolitică și soliditatea securității României prioritatea lor zero, care excede orice alte diferențe de opinie pe subiecte de politică internă. Dar nu ar fi vorba doar de simbolistică.

Așa cum spuneam cu alt prilej, România are nevoie cu disperare să facă rost de resurse financiare necesare creșterii bugetului de apărare, până la o dublare a sumei alocate în prezent. În condițiile unui deficit bugetar deja foarte mare, corectarea lui rapidă, în paralel cu prioritizarea cheltuielilor de apărare, va necesita o serie de soluții nepopulare care nu vor putea fi puse în operă decât cu un larg sprijin politic.

Într-un NATO cu o prezență diminuată până la dispariție a SUA, importanța fiecărui membru și, mai ales, a țărilor mari va crește simțitor. Iar România va trebui să își asume și ea responsabilități în creștere, precum și costurile aferente. Solidaritatea reală funcționează întotdeauna doar în ambele sensuri. România nu va putea fi beneficiar de securitate fără a fi și furnizor de securitate. Or, asta înseamnă decizii grele și resurse substanțiale pentru care e nevoie de un larg consens politic.

În final, o întrebare care, în urma considerațiilor de mai sus, ar putea să apară în mintea cititorului: ce șanse are România să facă parte dintr-un viitor nucleu dur al Europei?

Cred că, într-o primă fază, șanse mai degrabă limitate. Spun asta pentru că mărimea e un avantaj, dar e departe de a fi suficientă, alte atu-uri fiind absolut necesare. Mărimea și soliditatea economiei vor conta, un criteriu la care România nu stă prea bine, având în vedere faptul că, în prezent, are o vulnerabilitate majoră prin prisma deficitului bugetar record și a incapacității de a absorbi fonduri europene.

Disponibilitatea de a accepta decizii luate pe principiul majorității în forurile integrate ale nucleului dur va fi și ea importantă, un astfel de sistem decizional fiind esențial pentru eliminarea blocajelor care apar astăzi în deciziile Europei. Are societatea românească disponibilitate pentru asta? Respectarea și cultivarea valorilor democratice europene și liberale legate de democrație, separarea puterilor în stat, o justiție independentă și eficientă, lupta împotriva corupției vor fi în egală măsură criterii esențiale de calificare. Nimeni nu mai are timp și răbdare azi, în Europa, să fie gardianul democrației din România sau din alte țări europene, ele fiind lăsate mai degrabă în afara unui nucleu dur cu democrații liberale consolidate.

În final, calitatea liderilor va fi de mare importanță. Pe măsură ce țările europene strâng rândurile, și mai ales într-un nucleu dur, relațiile dintre lideri vor fi din ce în ce mai personale, mai informale. Comunicarea va fi mai directă, mai spontană și mai rapidă. Asta va presupune lideri cu cunoștințe, calități și anvergură similare, care să se respecte reciproc și să aibă confortul de a face echipă împreună de pe poziții de egalitate.

Fără crearea unor nuclee consolidate de rezistență la naționalism, izolaționism și la atacul concertat asupra valorilor liberale, nici Europa și nici România nu vor avea șanse să se apere și să devină mai puternice. Însă dificultatea atingerii unor astfel de obiective legate de mecanismele de guvernare este pe măsura mizei care le necesită. Adică teribil de mare.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp