Foto: Bakr Alkasem / AFP / Profimedia
După bucuria răsturnării dictatorului Bashar al-Assad, sirienii trebuie acum să reconstruiască o ţară distrusă de treisprezece ani de război civil şi deţinută pe bucăţi de diferite grupări militare.
Assad nu mai stăpânea demult întreaga Sirie. După ce Statul Islamic fusese înfrânt, acesta a continuat totuşi să-şi exercite dominaţia asupra unor zone deşertice din sud. În nord, kurzii, care duseseră greul în conflictul împotriva daesh în această parte a ţării şi, dincolo de graniţă, în Irak, au păstrat guvernarea asupra zonelor populate de această minoritate. Ulterior, Turcia, care vede în orice entitate kurdă de dincolo de graniţele sale un posibil argument pentru kurzii din interiorul ţării să continue lupta pentru independenţă, şi-a trimis armata să “elibereze” o parte din zona nordică a Siriei, lăsând această regiune în stăpănirea unor miliţii pro-Ankara. De fapt, Turcia nu s-a împăcat niciodată cu frontiera trasată de marile puteri după Primul Război Mondial în zona Golfului Alexandretta şi a încercat mereu să recupereze teritoriile siriene unde trăia o mare comunitate turcă, ceea ce a şi reuşit după operaţiunea “Ramura de măslin” din 2018.
În urma ofensivei care dusese la înfrângerea daesh, miliţiile islamiste de pe teritoriul sirian au fost “adunate” în zona Idlibului, într-o aşa-numită “zonă de dezescaladare”. Aici au fost strânşi o parte din cei mai cumpliţi luptători care au încercat să impună fundamentalismul islamic în Irak, Siria sau Afganistan în ultimele două decenii. De aici a pornit şi ofensiva rebelilor care au spulberat în nici două săptămâni armata siriană. Hayat Tahrir al-Sham (HTS), principala miliţie de aici, se află pe lista neagră a organizaţiilor teroriste. De altfel, anii în care a gestionat provincia Idlib au demonstrat o duritate şi inflexibilitate faţă de orice opoziţie nu departe de politica criminală a lui al-Assad.
Liderul HTS, cel care a ţinut duminica trecută primul discurs al Siriei libere în Marea Moschee Umayyadă din Damasc, Abu Mohammed al-Julani, are o recompensă de 10 milioane de dolari pusă pe capul său de autorităţile americane. Acesta a luptat în Irak împotriva Statelor Unite după căderea lui Saddam Hussein, a fost cinci ani încarcerat aici, iar în 2011, odată cu izbucnirea revoltelor în Siria, a revenit în patrie ca emir al Frontului al-Nusra, pe care îl conducea, şi care era afiliat al-Qaeda. Abia în 2016 s-a despărţit de ei şi a adoptat, în calitate de lider al HTS, un discurs mai echilibrat.
Dacă al-Julani a fost numele său de luptător pentru credinţă, odată ce a devenit liderul de facto al Siriei, a revenit la numele său civil, Ahmed al-Sharaa, ca dovadă că ambiţiile sale politice trec dincolo de războiul religios, dar şi că a renunţat la obsesiile fundamentaliste. Când s-a prezentat în faţa credincioşilor adunaţi săptămâna trecută în moschee, dar ştiind că vorbeşte întregii lumi, a fost îmbrăcat într-o cămasă militară simplă, fără niciun însemn distinctiv. Aducea mai degrabă cu un lider revoluţionar sud-american decât cu unul islamist.
Totuşi, nu trebuie uitat că tânărul Ahmed, deşi provine dintr-o familie de intelectuali, iar bunicul său fusese, la rându-i, un lider al revoltei împotriva mandatului francez asupra Siriei, s-a radicalizat în cursul celei de-a doua Intifade, când, spunea el, a simţit că trebuie să se afle alături de poporul palestinian oprimat. E greu de crezut că va închide ochii la ceea ce se întâmplă la vest de graniţa siriană, unde atacurile israeliene în Gaza au făcut mii de victime civile, chiar dacă a declarat acum că poporul sirian este extenuat de lungul conflict pentru a mai începe un război cu Tel Avivul.
Trebuie apreciat pragmatismul lui al-Julani (acum al-Sharaa). Ştie că efervescenţa de acum din ţara lui se va risipi în curând şi are nevoie de sprijinul bogatelor state din Golf, al SUA şi Uniunii Europene pentru a nu fi nevoit să procedeze ca Assad şi să înăbuşe revoltele sirienilor care vor descoperi rapid că libertatea nu ţine de foame şi îi vor contesta deţinerea puterii. Mai mult, Statul Islamic este încă puternic prezent în sud, iar zecile de lovituri aeriene americane sunt un ajutor pentru noul guvern de la Damasc. În nord, comunitatea kurdă, chiar dacă a declarat că doreşte să facă parte dintr-o Sirie federală, nu este loială unei organizaţii fundamentaliste sunnite. Iar Armata Siriană Liberă, organizată de Turcia, a atacat deja zone aflate sub stăpânirea kurzilor, cum ar fi oraşul Manbij şi, la fel, va fi dificil de integrat în noua Sirie. Sunt deja trei forţe posibil antagoniste puterii instalate la Damasc şi care, la orice greşeală ori slăbiciune a guvernului instalat în capitală, se vor transforma într-un adversar într-un alt conflict sângeros.
Între timp, Israelul a ocupat zona demilitarizată a Inălţimilor Golan, a bombardat facilităţile militare ale lui Assad şi locaţiile în care se presupunea că sunt depozitate arme chimice. Nu a uitat să atace puţinele nave militare pe care Damascul le mai avea la Mediterana. Semn că nu are încredere prea mare în cuvintele lui al-Sharaa şi nu vrea să-i lase pe mână nimic din puţina tehnică militară pe care o mai avea dictatorul fugit şi cu care ar putea pune în pericol real Israelul.
Trebuie să mai spunem doar că, pe lângă dictatorul al-Assad, al doilea perdant al evenimentelor actuale din Siria este Rusia. În ultimele zile au fost identificate convoaie de tehnică militară rusească care se îndreptau către cele două baze militare încă aflate sub stăpânirea lor – Hmeimim (aeriană) şi Tartus (navală). Cum, probabil, Rusia nu mai are ce să ofere în schimbul păstrării lor noului lider de la Damasc, s-ar putea să vedem o retragere completă a Moscovei din regiune. Asta dacă nu cumva reuşeşte Putin să negocieze cu Erdogan şi proxyul său din Siria, Armata Siriană Liberă, care activează tot în nord, colaborarea, cel puţin vremelnică, a trupelor ruseşti şi militarilor siriano-turci.
Transformarea unui lider fundamentalist într-un lider incluziv pentru toate etniile şi confesiunile, care să promoveze cu adevărat pluralismul politic ar fi un miracol în Orientul Mijlociu. Să nu uităm vorbele lui Raymond Charles: „Islamul (de la rădăcina selam – «supunere faţă de Dumnezeu») este în cele dintâi o religie, apoi un stat şi, în sfârşit, o cultură”. Aşa că, în opinia unui islamist radical, divizarea dintre lumea politică şi cea religioasă este o adevărată impietate, statul trebuind să se conducă după normele religioase. Dar, pentru binele poporului sirian, atât de încercat în ultimii şaizeci de ani, rămâne doar să sperăm că povestea lui Dr. Jekyll şi Mr. Hide este valabilă doar pentru spaţiul european şi că, în Siria, al-Sharaa l-a “ucis” definitiv pe al-Julani.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Normal ca lui Assad i-a fost greu sa mențină o populație mulțumită. Sirienii obișnuiți trăiau greu cu câteva zeci de dolari pe lună, în vreme ce teroriștii finanțati de americani (poate CIA) trăiau cu peste 2 mii de dolari lunar. Era o discrepanta de venituri care i-a făcut pe unii sa se radicalizeze. Iar pe alții sa considere ca Assad e principalul vinovat al problemelor lor economice. Acum, când au război și anarhie, oare le va fi mai bine? Au sperat multe de la americani. Ce le-au adus americanii? Americanii admistratiei Biden, se înțelege, deoarece sub Trump America a încetat să mai semene dihonie în lume și chiar a cautat pace. Să sperăm că așa va fi și acum, după reinstalarea lui Trump.