Sfârşitul dinastiei Assad. Va fi Siria cu adevărat liberă?

Foto: Ghaith Alsayed/ AP/ Profimedia

După ce a rezistat celor 13 ani de război civil, regimul dictatorului Bashar al-Assad s-a prăbuşit în numai 11 zile. După ce au cucerit săptămâna trecută Alepul, al doilea cel mai mare oraş al ţării, rebelii porniţi din enclava Idlib au luat Homsul, Hama şi, în această dimineaţă, capitala Damasc. Mulţi dintre militarii sirieni s-au predat, alţii au trecut graniţa în Irak. Cu o Rusie epuizată de războiul din Ucraina şi un Iran slăbit de confruntările cu Israelul, susţinătorii regimului, cu soldele neplătite, deznodământul acesta era firesc. 

Pe reţelele sociale, sirienii sărbătoresc finalul unei dictaturi sângeroase. Este o adevărată eliberare şi un moment pe care îl aşteptau demult după ce peste patru milioane de sirieni au fost nevoiţi să fugă din ţară, conform datelor Agenţiei ONU pentru refugiaţi, şi jumătate de milion au fost ucişi în cei treisprezece ani de conflict.

Siria a fost unul dintre spaţiile esenţiale din istoria Mediteranei. Importanţa sa ȋn lumea greco-romană a fost covȃrşitoare. Locuitorii oraşelor sale vestice făceau parte din elita intelectuală a Imperiului Roman, mulţi dintre filosofii şi artiştii de seamă ai acestuia recrutȃndu-se din aceste metropole. Sirienii vor da şi cȃţiva dintre ȋmpăraţii Romei, chiar dacă unii dintre cei mai infami, cum ar fi Eliogabal sau Caracalla.

Mai târziu, când va fi cucerită de musulmani, Damascul şi, mai ales, Alepul, vor fi două dintre centrele lumii islamice. „Cine stăpâneşte Damascul, conduce întreaga Asie” a fost una dintre butadele epocii.

Însă, doar pe 17 aprilie 1946, Siria ȋşi obţine suveranitatea reală ca republică parlamentară şi devine membră a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Însă fragilitatea instituţiilor nou create, amalgamul de minorităţi şi curente politice, fundamentalismul religios, dorinţa de afirmare politică a liderilor militari, identificarea unui nou duşman vecin, Israelul, au făcut ca următoarele două decenii să reprezinte o nesfȃrşită succesiune de schimbări politice, lovituri de stat, confruntări militare şi acceptarea colaborării cu Uniunea Sovietică. 

În noiembrie 1970, Hafez al-Assad a fost în fruntea unei lovituri de stat ȋn urma căreia preia ȋntreaga putere, devenind prim-ministru, iar apoi preşedinte, un an mai tȃrziu.

Sub conducerea lui Hafez, Siria devine o putere regională, însă nu şi un centru de echilibru. Dorinţa liderului său de a se erija ȋn conducătorul lumii arabe, deşi făcea parte dintr-o confesiune repudiată a minoritarilor şiiţi, alawiţii, imposibil de acceptat drept lider de majoritatea sunnită, conduce la războiul cu Israelul, din 1973, cȃnd, alături de Egipt, a reuşit cȃteva succese militare imposibil de anticipat după dezastrul conflictului anterior. Finalul, ȋnsă, nu va fi favorabil arabilor, chiar dacă, la terminarea ostilităţilor, va fi restituită Siriei o parte a platoului Golan.

Ulterior s-a implicat ȋn războiul civil ce a distrus Libanul. A acordat sprijin Iranului şiit ȋn conflictul din anii ’80 cu Irakul şi, ulterior, s-a alăturat forţelor multinaţionale ȋn războiul din Golf din 1990 ȋmpotriva lui Saddam Hussein.

În plan intern, chiar dacă nu avea oponenţi politici serioşi – asta şi pentru că serviciile secrete aveau grijă să nu apară dizidenţi, iar cenzura ȋşi făcea treaba eficient – ȋn 1982 izbucneşte o revoltă a Frăţiei musulmane locale, adepţii săi ucigȃnd funcţionari publici şi ocupȃnd principalele clădiri ale administraţiei naţionale din oraşul Hama. Trupele guvernamentale asediază oraşul, supus unor bombardamente brutale care nu cruţă populaţia civilă. La sfȃrşit, cȃnd localitatea este pacificată, organizaţiile umanitare vor vorbi de un număr cuprins ȋntre 10.000 şi 40.000 de victime, cifră care nu va putea fi stabilit cu certitudine niciodată. 

La moartea sa, ȋn iunie 2000, puterea a fost transmisă ȋn familie.

Puterea trebuia să ȋi fi revenit lui Bassel, cel dintȃi născut şi pregătit să preia „tronul”, care, ȋnsă, a murit ȋntr-un accident de maşină ȋn 1994, ceea ce l-a determinat pe bătrȃnul său tată să ȋl recheme ȋn ţară pe cel de-al doilea fiu, medicul Bashar.

De la noul preşedinte, care studiase ȋn Europa, se căsătorise cu o londoneză de origine siriană, angajase cunoscute firme de PR din Occident pentru a-i promova imaginea ȋn capitalele lumii, aşteptările au fost mari. Doar că, ȋn afară de cȃteva reforme economice, acesta a ales să continue „moştenirea” politică a tatălui. Persoanele forte au fost menţinute ȋn funcţiile cheie, ceea ce a ȋnsemnat continuarea activităţii externe şi a durităţii represive interne.

Armata continua să susţină insurgenţii şiiţi din Irak, eliberând chiar unii extremişti aflaţi în închisorile siriene, care vor trece graniţa pentru a lupta împotriva „Marelui Satan”, spre disperarea serviciilor secrete şi armatei SUA.

„Afacerea libaneză” va fi continuată. Asasinările celor care se opuneau prezenţei militare siriene în micul stat de pe coastele Mediteranei şi Hezbollahului şiit au fost o constantă în viaţa publică libaneză. Însă uciderea unui politician cunoscut, fost prim-ministru in câteva rânduri, în 2005 – Rafik Hariri – un atentat soldat cu 21 de morţi, va stârni furia opiniei publice internaţionale şi a libanezilor, în primul rând, acesta fiind catalizatorul „Revoluţiei cedrilor”, mişcarea populară care a coalizat mare parte din mica populaţiei a ţării şi care se va sfârşi prin retragerea trupelor siriene.

Odată cu alegerea lui Barack Obama, Bashar al-Assad a făcut paşi ȋnspre apropierea de foştii duşmani occidentali. L-a demis ȋn 2009 pe omul de ȋncredere al familiei şi şeful serviciilor secrete, Asef Shawkat, cel acuzat de uciderea lui Hariri, a reluat convorbirile cu Israelul şi relaţiile diplomatice cu Libanul.

Bashar al-Assad ştia încă de la cel de-al doilea război declarat de SUA Irakului că era pe lista scurtă a următoarelor ţinte, mai ales că monarhiile sunnite din Golf îi purtau de mult sâmbetele.

Primele manifestaţii împotriva regimului sirian fuseseră reprimate cu brutalitate. În paralel cu presiunea politică pe care SUA, Marea Britanie, ţările Golfului şi Turcia le-au exercitat împotriva Damascului, Riadul a solicitat intervenţia militară a Washingtonului. În Iordania şi Turcia au fost create tabere de instrucţie a insurgenţilor, alimentate uman de străinii chemaţi la jihad de către imamii sunniţi stipendiaţi de Arabia Saudită şi şeicii din Golf.

În primăvara lui 2012, la presiunea serviciilor secrete, ale aliaţilor regionali, dar şi a opiniei publice occidentale, preşedintele Obama autoriza susţinerea directă a opozanţilor anti-Assad. Operaţiunea, începută neoficial încă din toamna anului anterior, era botezată „Timber Sycamore” şi va aduna laolaltă serviciile secrete din 15 ţări şi finanţări estimate, numai pentru 2015, la suma de 1 miliard de dolari. Pe bună dreptate, chiar analiştii americani vor considera această desfăşurare de forţe drept una dintre cele mai vaste operaţiuni coordonate de CIA.

Numai că „opoziţia moderată” şi, în principal, Armata Siriană Liberă nu vor fi capabile să gestioneze coerent şi corect dotările primite. Pe de altă parte, mulţi dintre membrii săi erau fundamentalişti „şcoliţi” în Arabia Saudită şi Afganistan, iar ţelul lor nu era îndepărtarea lui Assad şi instituirea unui stat democratic, ci a unui stat condus pe principiile şariei.

Ulterior, când Statul Islamic (Daesh) devenise un inamic al întregii lumi civilizate, coaliţia condusă de SUA le-a declarat război jihadiştilor.

Înfrângerile acestora se succedau destul de rapid, atât în Irak, cât şi în Siria, unde se formau „zone de dezescaladare”, aici adunându-se membrii Statului Islamic şi ai altor miliţii fundamentaliste, împreună cu familiile lor care supravieţuiau confruntărilor din alte localităţi. Până la urmă, în 2019 rămăsese o singură „zonă de dezescaladare”, regiunea Idlibului, care îşi dublase populaţia prin preluarea a aproape două milioane de fundamenalişti. Asupra zonei, în ultimii doi ani, s-au abătut, cu intermitenţe, atacurile forţelor siriene susţinute de aviaţia rusă, spre nemulţumirea Turciei, care îşi „parcase” aici miliţiile pe care le susţinuse în regiune.

Cum Rusia nu putea sta deoparte, mai ales că singura sa bază militară din Mediterana se afla la Latakia, ameninţată de jihadişti, a intrat în conflict alături de regimul de la Damasc.

Chiar dacă mare parte din Siria a fost curăţată de jihadişti, teritoriul său a devenit la fel de „guvernabil” precum Afganistanul. Partea nordică este sub stăpânirea kurzilor, care se află în posesia principalelor exploataţii de hidrocarburi. Turcia s-a „împroprietărit” şi ea cu o fâşie nordică, în a cărei parte mediteraneană se aflau zone populate de turci şi pe care le pierduseră la sfârşitul Primului Război Mondial. SUA deţin şi ele câteva „capete de pod”, mai ales în zona câmpurilor petrolifere din nord-est, la granița cu Irakul. În zona deşertică din sud, luptători Daesh, al-Qaida sau ai altor miliţii islamiste apar şi dispar după cum le e interesul.

Totuşi, de patru ani, părea că regimul Assad îndepărtase ameninţarea. Numai că Rusia îşi mutase mare parte din militari în Ucraina, la fel şi avioanele moderne care bombardau enclava Idlib. Miliţiile iraniene ori stipendiate de Teheran au fost, în ultimul an, copleşite de armata israeliană. Aşa că susţinerea pentru guvernul sirian a fost brusc diminuată. Lipsa unor surse de finanţare, câmpurile petrolifere fiind în mâinile rebelilor sprijiniţi de americani, a dus la mari probleme cu plata soldelor şi salariilor angajaţilor din sistemul public. Pe de altă parte, Turcia le furniza arme şi pregătire miliţiilor înarmate retrase în zona Idlib.

Rămâne de văzut ce va urma de acum înainte. Liderul insurecţioniştilor, Abu Mohammed al-Julani, cel care conduce Hayat Tahrir al-Sham, una dintre miliţiile afiliate în urmă cu zece ani al-Qaeda, se află pe lista teroriştilor Washingtonului, fiind încarcerat pentru câţiva ani în închisoriile americane din Irak. Hayat Tahrir al-Sham, organizaţie considerată de ONU drept teroristă, a condus cu mână de fier Idlibul şi activiştii pentru drepturile omului spun că nu s-a dat în lături de la uciderea celor care îi contestau supremaţia ori protestau împotriva modului în care furniza serviciile publice.

Este adevărat că, în ultima perioadă, s-a dezis de istoria sa fundamentalistă şi, puţin înainte de preluarea Damascului, declarase că nu vor exista acte de răzbunare sau crime împotriva celor de altă religie, nu vor fi pedepsiţi acoliţii regimului şi militarii, dar şi că ar putea să-i permită premierului Mohammad Ghazi al-Jalali să gestioneze instituţiile statului sirian până la noi alegeri. Oricum, în viziunea lui, Siria trebuie să devină o republică islamică.

Aşa cum ne-a obişnuit deja Orientul Mijlociu, de la o zi la alta putem asista la răsturnări de situaţie şi crime oribile. Rămâne de văzut cum se vor înţelege miliţiile venite din Idlib sub conducerea lui al-Julani şi, mai ales, dacă vor avea înţelepciunea să nu transforme ţara într-un alt Afganistan.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp