Ce-și face omul cu mâna lui. Mi-am cumpărat o cremă de față, dar, cum nu citesc niciodată „Termene și condiții”, m-am trezit că am acceptat să achit creme timp de un an

Mă aşezasem în faţa ei şi nu-mi venea să-mi cred ochilor: deoparte eram eu, Liliana, plinuţă, cu o doză necuviincioasă de guşă, de cealaltă parte, Sophia Loren, talie de sketch, şolduri rubensiene, frunte înaltă, zâmbet larg.

Eram într-unul din acele magazine în care femeile nu trebuie lăsate să intre niciodată. Acolo se vând lucrurile acelea frumoase, alură vintage, miros de vopsea proaspătă, fără vreun rost, în afară de a îmbătrâni natural, înghiţind praf: şaluri de aruncat pe sofa, pernuţe, flori uscate, vaze stafidite pentru flori de ocazie, tablouri şi tablouaşe, lumânări de prostit mirosul de firi romantice şi alte bile, mărgeluţe, ştergare, obiecte extraterestre, menite să le bucure ochii şi celor de pe Marte. La vederea lor, cromozomii de tip X intră în alertă, pun mâna pe simţul mercantil al minţilor şi instituie stare de cruciadă.

Căutam o trusă de pictură pentru un copil talentat. O vecină îmi spusese că văzuse unele foarte bune acolo, cu acuarele şi vopsele în ulei, pânze şi cărbune. Simţindu-mă încolţită, am intrat cu ochii pe jumătate închişi, sfidând nimfele de pe rafturi, şi care, totuşi fără nicio vină, s-au făcut cât cepele când au dat nas în nas cu silueta Sophiei Loren. 

Do it yourself: oglinda omului priceput la toate

Maşterei Albei ca Zăpada i se confiscase oglinda, fiind repusă în circulaţie ca obiect de serie. Am prins-o strâns în braţe, să nu mi-o ia înainte altcineva. Era mai înaltă ca mine şi cu talia mai bine întreţinută. Deşi instiga la narcisism, eram decisă s-o cumpăr, cu riscul de a-mi transforma dimineţile în peripeţii de bâlci. În toată viaţa mea, nimeni nu-mi mai spusese că sunt aşa frumoasă. 

Momentul era magic. Magazinul livra obiectele mari la domiciliu, maşina s-a întâmplat să plece chiar atunci, luându-ne şi pe noi drept bagaj. Soţul meu era acolo unde-l lăsasem, uneori îl strigam disperată, de frică să nu se fi întâmplat vreo nenorocire. La televizor. Asta fac soţii. Citesc, urmăresc programe de importanţă vitală la televizor, privesc într-un punct fix, gânditori sau cer de mâncare. Când nu dorm.

L-am rugat să pună mâna şi să bată un cui în perete, pentru oglindă. Nu-i venea să creadă că adusesem o altă oroare în casă. Dar ca să nu altereze relaţiile între noi, îi era prea lene, a dat de câteva ori din cap, şi-a ţuguiat buzele preocupat, luând măsura porţii galactice şi a decretat că e nevoie de un meseriaş cu pistol.

Pentru că avea întotdeauna la îndemână „Paginile aurii”, le-a răsfoit demonstrativ, a exclamat fericit „Aaaaa!' şi în mai puţin de o oră meşterul era la uşă. „Aaaa!” a exclamat şi meşterul, când s-a văzut scăpat de burta care ne salutase, împinsă în faţă de tricou. Ca şi alţi musafiri, veniţi în pelerinaj, până am mutat-o în garaj, să fie doar secretul meu şi unul din păcate. Ca să am posibilitatea să schimb, totuşi, şi câteva vorbe cu vizitatoarele.

Când ne-a căzut o surcică din gard, am sunat tot Paginile Atotştiutoare. La fel când a trebuit schimbată clanţa uşii de la baie, reparată o suspendată de la bucătărie sau curăţat de praf calculatorul. Mă uitam cu jind la prietenele mele, cu soţi aduşi de-acasă, pe care-i găseam mereu meşterind la câte ceva. Văruit, reparaţii, chiar la extinderea bucătăriei, modernizarea bătrânicioaselor băi englezeşti. 

Dulăpiorul de la IKEA, motiv de divorț

Când mi-am făcut curaj şi am cumpărat un dulăpior de la IKEA, soţul meu aproape că a intentat divorţ. S-a răzgândit pentru că-şi dăduse cu ciocanul peste degete şi momentan nu putea completa formularul. Reclamele marilor distribuitori de materiale de construcţii fac să pară totul atât de uşor, dar nicio oglindă fermecată nu va face vreodată din două mâini stângi una calificată. Şi soţul meu mi-a exemplificat în timp ce ne căutam o casă de închiriat. Dacă nu te pricepi, e bine să laşi pe mâinile lor munca zugravului, mochetarului, mozaicarului, dulgherului, instalatorului şi mai ales să nu-ţi faci de lucru cu tapetul. Ca şi la degustarea alcoolului, e bine să te opreşti înainte de a-l ridiculiza într-un viciu.

Dacă ne-am vedea fiecare dintre noi doar de cele la care ne pricepem, nu ar mai dispărea meserii şi meseriaşi şi ar fi mai puţine reclamaţii pentru lipsa de calitate. Şi aşa progresul tehnic şi ajutoarele sociale ne creează locuri de trudă pe canapea. Pe când omenirea îşi lăsa nasul să curgă în bărbi, la ieşirea din peşteri, omul avea un apetit sănătos pentru a crea, pentru a face, a asuda. Acum avem opţiunea de a munci în gând şi fenomenul se extinde, pentru că ne preocupă fericirea. Nu mai suntem curioşi. Mare parte a industriei „de făcut” a emigrat înspre zona încă flămândă a planetei, dar care a învăţat rapid să folosească îngrăşăminte chimice întru îndestulare. Păcat că, totuşi, după atâtea realizări am căzut în depresii şi melancolii, altădată alungate de mirosul de mucegai al peşterilor. Nu mai există pălărieri, pantofari, croitori cu ateliere la şosea, în locul lor avem antrenori personali, psihologi, guru, popi ghizi turistici, prieteni pe Facebook şi scriitori de nimic. Persoana de faţă se include. Se vor închide şi alte fabrici, n-o să mai meargă nimeni la cules pe ogoare, vom mânca cu ochii pozele de pe Instagram.

Cremă de față pentru tot anul cu plata în avans

Se multiplică în schimb leprele crizelor, îmbogăţiţii de război. Am o mare doză de naivitate, nu citesc aproape niciodată „termene şi condiţii”. Sunt scrise mic, pe câteva pagini, să apere interese obscure şi să respingă. Am pierdut astfel sute de lire. Am cumpărat o cremă de faţă, din aia de te întinereşte fără operaţie, în câteva luni. Speram să-mi ascundă, măcar cât mă duc să cumpăr pâine, pungile de sub ochi. Prin achitarea facturii îmi dădusem consimţământul unui program de livrare pe un an, cu plata, evident, în avans. Acea veche meserie, devenită brusc spirituală şi cerebrală, nu va dispărea niciodată. 

La fel am păţit şi cu o pereche de sandale. Îmi făcusem abonament la două perechi de încălţări pe lună. Protecţia consumatorului britanic a găsit totul în regulă, fusesem de acord cu termenele lor şi condiţiile. Ba m-a sfătuit să vorbesc frumos cu ei, poate ne înţelegem să mi se returneze măcar o parte din bani. Sunt multe astfel de afaceri şi sectorul făcut să apere nu are personal. Capitaliştii de astfel de factură mizează pe faptul că avocaţii sunt mult mai scumpi de o sută-două de lire (prima jumătate de oră consultaţie gratuită, apoi 250-350 lire pe oră) şi prostiţii nu se vor uni la timp să-i dea în judecată. Între timp ei îşi vor fi făcut plinul şi vor etala alt tip de produse, sub altă firmă.

Maimuţa are şi acum un aer de escroacă, rămas neepuizat, chiar şi aşa căţărată pe scara evoluţiei. Am auzit că au început deja nişte experimente în Ţările Nordice pentru scurtarea săptămânii de lucru. Cum va arăta lumea când toţi vom munci pe internet? Nu, nu apăsând nişte taste, ci pe ecrane, împăiaţi în amintire. O să ne dăm sfârşitul atât de proşti, atât de deştepţi şi totuşi atât de proşti.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp