„Am crezut că va scoate din buzunarul hanoracului un cuţit şi-mi va cere toţi banii din poşetă”. Cum am angajat un grădinar în UK

Foto: Guliver Getty Images

Până pe la vreo opt ani am locuit la casă. O casă înaltă, jidovească, cu tavane pe care credeam că-şi odihneşte Dumnezeu picioarele, atât erau de departe, de ne zgâiam la ele ca la turla bisericii. Ca să n-o mai deranjăm pe mama cu masa de prânz, mâncam ce găseam prin grădină, în special roşii şi castraveţi. Grădina fusese lăsată până în lunca râului, acolo, în apa pe atunci străvezie, ne spălam mâinile, nu şi prada, căci ne spusese un vlăjgan mucos dintr-a patra că acolo îşi făceau nevoile vacile megieşilor.

Apoi ne-a luat de mână bunăvoinţa socialismului şi ne-a dus la bloc. Săream peste masa de prânz de acasă doar dacă apucam să-i luăm tatei câte 3 lei din buzunar. Lângă bloc era o cofetărie cu prăjituri modeste, fără urmă de E-uri. E-urile erau nişte înflorituri pe care le chinuiam încă de la grădiniţă, ca să luăm notă mare la caligrafie. Prăjiturile se făceau cu unt, halva, smântână şi lapte, făină fără zerouri şi zahăr gălbejit. Poate de-aia eram numai piele şi os.

Singurul vestigiu al naturii la noi în apartament era un ficus, care, exaltat de căldura de la calorifere, o luase la vale pe tavan. Tavan pe care nu se mai odihnea Dumnezeu, ci băteau toaca picioarele neastâmpăraţilor vecinului de la patru. Când a început să ne atace prin sufragerie, tata a hotărât să doneze ficusul Casei Căsătoriilor. Nu mai primeau, toată lumea îi ducea acolo, spaţiul devenise un fel de cimitir al ficuşilor de apartament. Mai primeau doar trandafiri japonezi şi begonii.

Ca să nu pierd contactul cu natura, bunică-mea mă târâia după ea la cimitir, unde în fiecare primăvară punea panseluţe. Deşi îi avertiza pe vânzătorii din piaţă că lui bunică-meu îi făceau rău vâzdoagele, mai tot timpul îşi făceau câteva loc pe sub nasul răposatului. Acolo, printre cruci şi trandafiri agăţători, am luat primele lecţii de plivit. La sfârşitul seminarului, bunică-mea şi prietenele ei se aşezau pe o bancă, la răcoare, scoteau din genţi lumânări, chibrituri şi câte o sticlă de bere şi începeau să se plângă de pensii. Când mai rămânea cam un sfert pe fundul sticlei, goleau tot pe morminte, să fie şi dincolo prilej de bucurie. Creşteau panseluţele ca orhideile în jungla amazoniană, semn că şi răposaţii mergeau des la toaletă.

Prin şcoli am prins campanii de strâns mere şi ardei graşi, cules şi sortat de cartofi şi periat de mazăre. şi totuşi, când ai mei şi-au făcut o căsuţă la marginea oraşului, în coasta unei pădurici, nu am fost pregătită pentru invazia buruienilor. Din cinci-şase smocuri de păpădie şi două cozi de sapă printre rândurile de barabule, cădeam lată.

Ajunsă la casa mea, m-am rezumat la o singură muşcată, şi aia pe balcon. Când am trecut Canalul Mânecii, mireasă - ediţie de anticariat, m-au lăsat fără glas grădinile. Rododendroni, hortensii, trandafiri care înfloreau de două-trei ori pe an, senzaţia că anul are prea multă primăvară ... şi ploaie, dar aia e din altă poveste. Tot ce atingeam se usca. După cum spune englezul, nu aveam degete clorofiloase (green fingers), m-am născut cu ele deja ofilite. Am tras şi eu cu ochiul la ce făceau alţii şi am ajuns la concluzia că aveam nevoie de un grădinar. Uşor de zis, greu de găsit.

Cei buni sunt mai aglomeraţi decât designerii de veşminte. Dar ca şi-n poezia lui Coşbuc s-a întâmplat să-mi bată el la poartă, atras de stânjeneii pe care cică i-ar fi auzit plângând. La o privire mai atentă am crezut că va scoate din buzunarul hanoracului un cuţit şi-mi va cere toţi banii din poşetă. Mirosea aşa frumos că păpădiile şi-au strănutat puful şi macii s-au strâns cu petalele de nas. Nu părea că se trezise din cele zece beri şi două vodci de cu o seară înainte. îi era foame. Sunt cea mai fraieră angajatoare de prestatori de servicii din lume. Cum se plânge unul că moare de foame, îl trec direct pe statul de plată, fără concurs.

Aveam deja maşină de tuns iarba, i-am cumpărat mănuşi, foarfeci, sapă şi hârleţ. Alţii veneau cu instrumentarul personal, al meu prefera să dea banii pe băutură şi ţigări. Nu ştiu niciodată când vine. Zice aprilie, apare la sfârşitul lui mai sau de trei ori în aceeaşi lună, dacă are nevoie de bani. Are lumina şi căldura pe fise, nu pleacă dacă nu-i dau de lucru măcar cât să-şi fiarbă un ou. De muncit, munceşte, fie ploaie, fie vânt. A citit şi 'Amantul doamnei Chatterley', dar pentru că nu am chef de glume a trecut la parabole matrimoniale. Nici el nu se ia în serios. Uluitor, florile îi cântă în strună. Deşi încă mai am senzaţia că tocmai a jefuit o bancă, pe lângă casă are apucături domestice. Doar cu buruienile e zbir.

În ultimii ani cercetătorii britanici (da, tot ăia) au început o campanie de salvare a albinelor, care se pare că s-au împuţinat dramatic. Pare să fie din cauza grădinilor mult prea manichiurate şi a dispariţiei pajiştilor naturale. Florile astea din grădini sunt tot nişte mutanţi sau altoiuri agresive, un fel de siliconate, atrăgătoare, dar fără miros. Ca şi fructele şi legumele de larg consum, preţ fără gust.

Firmele de grădinărit englezeşti vând pe lângă aristocraţia grădinii şi seminţe de flori de câmp sau chiar buruiene. Aşa am prins o ofertă, pe lângă nişte trandafiri două pungi de bulbi şi seminţe. Pe principiul 'tot ce face floare e floare' şi buruiene sunt doar cele ce deranjează dalele de piatră din faţa casei, m-am trezit în spatele casei cu pădurile virgine. Până şi grădinarul şi-a ieşit din bocanci. Plante înalte de mai bine de 2 metri, care rânjesc 3 luni de vară la soare. Dacă urci la etaj descoperi că florile din vârf, galbene şi lenevind în buchet, sunt chiar frumoase.

Sunt un cetăţean cu conştiinţa mulţumită. Grădina zumzăie sub asediul albinelor, fiul meu nu mai calcă pe acolo, iar primăvara şi toamna îngraş şi melcii din grădinile vecinilor. Am propriul meu ecosistem şi nu mă oboseşte deloc.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp