Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De trei ani, peste 300 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Slăbisem 20 de kilograme în 4-5 săptămâni, așa că m-au dat pe mâna unui chirurg. Baletul asumării „responsabilității” unei operații într-un spital din UK

spital NHS

Foto: Guliver Getty Images

La început toată lumea a crezut că era atac de cord. M-au luat cu salvarea. La spital mi-au băgat o aspirină pe gât, un ac în burtă şi abia după aia m-au luat la întrebări. Cale de o radiografie şi nişte analize la sânge, inima mi-a zis: „ntţ, ntţ, ntţ ... ai dat-o-n bară cu diagnosticul! Eu sunt bine, mersi de întrebare."

La vreo două săptămâni au început durerile. Nu puteam sta decât în genunchi. Dumnezeu făcea o reclamă la „raiul caută talent”, mai mult karaoke cu Giani Morandi (În genunchi mă-ntorc la tine). Numai aşa eram în stare să-mi duc respiraţia până la capăt. De câte ori venea salvarea, îmi puneau masca de gaz ilariant pe faţă. Nu-mi lua durerea, dar îmi lua puţin minţile. Până în ziua când am glumit cu paramedicii că e mai bun decât fumatul, iar unul dintre ei, luptător pentru drepturile lucidităţii, m-a pârât medicilor de gardă că aş fi dezvoltat deja o dependenţă, trimiteam durerile la cerşit de confort. M-au trecut pe analgezice, care după ce că nu-mi luau durerea, nu-mi inspirau nici măcar un zâmbet

Slăbisem 20 de kilograme în 4-5 săptămâni. Aruncasem cam tot balastul, dacă îmi dădeau o gură de heliu, puteam admira oraşul de după nori. Dumnezeu îşi luase comision din reclama la zepelinuri. În sfârşit o scanare dă de pietre la fiere. Ca orice individ care citeşte ştirile din sistemul medical, dau fuga la internet să văd despre ce e vorba.

Sătui de insistenţa cu care-i vizitez, cei de la camera de urgenţă le recomandă medicilor de familie să mă dea pe mâna unui chirurg. Tensiunea arterială bătea 20, mă simţeam ca o locomotivă pe aburi, alimentată cu cărbuni de un fochist cu Alzheimer. Chirurgul primise în vizită un coleg londonez, împreună m-au explorat ca la un seminar de anatomie. Mai lipsea să scoată o carioca roşie şi să-mi contureze organele pe abdomenul dezgolit. Concluzia pripită: tot sistemul digestiv e dat peste cap, am nevoie de mai multe teste pentru elucidarea misterului. 

Analize care durează ... şi durează ... între timp o bătrână din vecini moare de cancer pancreatic. Bineînţeles că aveam aceleaşi simptome! Plictisite, pietrele pleacă de capul lor în drumeţie. Mă trezesc iar la spital cu pancreatită şi icter mecanic. În venă o sacoşică de morfină îmi diluează sângele albastru. Fac şi un şoc anafilactic, mă calcă pe nervi şi pe tensiune substanţa trimisă să anuleze efectele secundare, de greaţă, ale morfinei. Nu văd îngeri, nici pe  Dumnezeu, nu-mi văd viaţa în retrospectivă şi nici vreun tunel la lumina neonului, în care să se anunţe la megafon că se inversează sensul de circulaţie. Pietrele au dispărut fără urmă. 

Chiar dacă se organizează două runde de scanări, pietrele s-au houdinizat de ciudă. Fiere, dom'le! Spitalul îmi oferă nu unul, ci doi specialişti. Unul dintre ei ia taurul de coarne:

- Operaţie! Colecistul vrea război, război să fie!

Măcar ăsta era hotărât. Pentru că, anual, din ce în ce mai mulţi medici sunt daţi în judecată pentru diagnosticare sau/şi tratamente greşite, aceştia au devenit foarte ezitanţi şi de cele mai multe ori plasează hotărârea pe umerii pacientului. Într-un sistem medical ca cel britanic, în care se investesc sume colosale, situaţia devine uneori hilară. 

De fapt ăsta a fost şi motivul cu care au fost cucerite masele la Brexit, promiţâdu-le supuşilor coroanei că banii de participaţiune la Uniunea Europeană vor fi investiţi în NHS, sistemul de sănătate autohton. O minciună. Dar pentru englezul de rând marea spaimă e că se va importa modelul american, care îţi pune pielea pe băţ. lipsa de logică e crasă, dar populaţia înghite orice găluşcă când vine vorba de sănătate şi asta face diferenţa în toate alegerile, fie ele parlamentare sau locale. 

Sistemul de învăţământ însă e la fel de bolnav. În loc să se pună accent pe intensificarea absorbţiei de informaţie, eficienţă, se pune accent în continuare pe „sufletul” sensibil al elevului/studentului, aşa că se ajunge la situaţia aberantă în care scade gradul de dificultate a examenelor pentru a menţine un procent de promovare satisfăcător. De aici şi criza de calitate a „profesioniştilor”. O societate care se zbate să asigure mai mult confort „sufletesc”, fără să ceară mare lucru înapoi. Evident falimentară. Ce ironie!

Bat palma cu noul chirurg şi ne apucăm de semnat hârtii. Deşi mă aştept să primesc o programare abia peste 5-6 luni, listele de aşteptare sunt foarte lungi şi în ultimii anii se încurajează şi operaţiile în afara Marii Britanii, primesc o dată de evaluare preoperatorie la doar două săptămâni şi în săptămâna ce le urma, data operaţiei. Cred şi eu. 13 decembrie. Cine are chef de operaţie pe 13? Eu.

E doar o laparoscopie, bagatelă, mi se spune. Intri în spital de dimineaţa şi pleci după operaţie.

Nu mânânc nimic vreo 12 ore. Durerile nici nu sesizează. Mă trec la ţinuta de spital. Apare chirurgul. După ce îmi dă „bună dimineaţa!”, scoate din dosarul meu personal un maldăr de hârtii şi mai pun o semnătură.

- Vă operaţi?

Scap pixul din mână.

- Cum adică? Pentru ce am venit aici?

- Trebuie să fim siguri, poate v-aţi răzgândit.

Dintr-o dată devin mare specialistă în treburile interne, elementul hotărâtor în operaţie. Adio avocaţi care să mă apere de sistem, vina îmi va aparţine! Mi se mai spune că, din motive doar de Dumnezeu ştiute, s-ar putea s-o mierlesc de la anestezie. Semnez şi pentru asta. Face bine sufletului să ţi se dea lămuriri înainte de operaţie. Ne mai strângem o dată mâna, de parcă am împărţi şi salariul, nu numai hotărârea. 

Peste câteva minute apare o doamnă şoldoasă, gata mascată, e medicul anestezist. Mi se explică de-a fir a păr procedura. Abia mă ţin să nu adorm deja, fără serviciile dumneaei. Mai semnez o hârtie. Vine rândul asistentei, şefă de salon. În jur de orele 3 trebuie să vină cineva să mă ia acasă, are cine? Nu am decât un fost soţ neam cu mine, care trebuie mai întâi să ridice copilul de la şcoală, până la 4 se rezolvă.

Accentul îmi joacă însă feste, se întoarce cu medicii, şi ei cu o falcă în cer şi cu una în pământ. Li s-a spus că nu vreau să merg acasă. Numai când a auzit de fostul soţ, asistenta a declarat situaţia departe de a fi roz. Probabil era divorţată, cu ex-ul fugit, cu nume schimbat, ca să nu plătească pensie alimentară. Mă explic, mă enervez şi le dau şi lor un ghiont, dacă mă mai întreabă cineva încă o dată dacă mă operez sau am cu ce merge acasă, îi dau în judecată încă înainte de a pune mâna pe bisturiu. O fi bine să te cerţi cu medicii care te operează? Nici măcar nu pot să spun că am să văd. Dispar cu toţii, dar se reîntorc în zece minute, cu nişte feţe de parcă au fost transferaţi la un spital din România:

- De ce nu ne-aţi spus că sunteţi alergică la latex?

- E scris pe toate fişele din dosar, am bifat neajunsul şi la evaluare. Să-mi fac un tatuaj?

Nu râde nimeni. Nu au cum să cureţe sala de operaţii de latex şi nici posibilităţi şi timp să-mi ofere una sigură. Anestezista mă ia deoparte şi mă întreabă cum se manifestă, cum fac la prezervativ? Întorc privirea la timp, să văd chirurgul dând din cap că a auzit întrebarea şi asistenta cu urechile ciulite. Le spun că tolerez, alergia mea de piele e doar pretext de afaceri externe. Răsuflă uşuraţi. Ăştia îmi dau de gândit înainte de operaţie.

Anestezista se întoarce peste 5 minute cu un flăcău, parcă atunci coborât din pagini de reviste.

- Mă gândeam să adormi cu ochii pe ceva frumos, după atâtea emoţii, îmi şopteşte şi îmi face cu ochiul.

Îmi recapăt dintr-o dată toată încrederea. Tânărul e instruit să spună şi poezii, la nevoie, adorm zâmbind.

Când mă trezesc sunt iar în salon şi asistenta mă priveşte cu ochi galeşi. Mă întreabă cum mă simt.

- Mi-e foame.

- Acum?

- Da.

O pune pe seama flămânzirii lumii a treia, consultă medicul de serviciu şi se întoarce cu un sandwich cu margarină şi brânză tip caşcaval, neafumat şi un pachet de biscuiţi. Mănânc tot şi mai cer un pachet de biscuiţi, erau mici.

- Vă simţiţi mai bine?

- Foarte bine, şi nu mint.

Mă eliberează abia pe la 6, după ce beau 3 litri de apă. Nu ştiu de ce se agitaseră atât că nu putea veni nimeni după mine la 3. Ne despărţim prietene. Cât a durat toată tevatura, în planul secund, infirmierele au şters de vreo 4 ori pe jos, au schimbat paturile la eliberare, aproape instantaneu, una din asistente, cu rândul, s-a îngrijit de nervii întinşi la maximum ai pacienţilor.

După vreo săptămână, tensiunea îmi mai face o figură, pe la miezul nopţii. Ajung iar la camera de gardă. Încep să cred că în sfârşit au apărut din paranormal pietrele, deşi timpul nici n-a vrut să audă de chemarea lui Proust. Probabil îmi vor pleca, la schimb, minţile. O asistentă îmi citeşte starea de confuzie şi se apropie, să mă liniştească. E din România. Ne îmbrăţişăm de parcă am cucerit Everestul. E clar că nu avem prieteni decât pe Facebook.

Asistenta-şefă stă cu ochii pe ea, nu are timp de stat de vorbă, dar înainte de a pleca să îngerească alt bolnav, îmi şopteşte să nu mă las operată în spital, aici se operează prea uşor şi chiar fără să fie nevoie. Habar nu are cât de mult se înşală. Acasă m-ar fi luat drept moaşte după atâta aşteptare.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Bine scris și acest text al d-nei Liliana Widocks!
    Cât privește birocrația și lipsa eficienței din sistemul medical englezesc, nu întâmplător au ajuns de ceva vreme să fie criticate și în beletristica Marii Britanii.
    • Like 0
  • check icon
    Super, din nou!
    O observație: mi se pare foarte ciudat ca dvs., moldoveancă autentică, să aveți probleme biliare. Problemele astea sunt comune în Ardeal, și se datorează alimentației locale, în Moldova nu se prea știe ce-i aia „criză de fiere”...
    • Like 0
  • Am citit multe articole ale d-voastră. Sunteți talentată. Continuați tot așa. Felicitări pentru talentul de a scrie cu umor.
    • Like 1
  • Raul check icon
    La faza cu prezervativul si anestezia am ras de-a binelea. :)
    • Like 0
  • check icon
    Well...de data asta m-ati bãgat in smog! Nu pot sã iau "de bune" pãțiturile medicale in "patria" regatului. Eu le arhivez la capitolul " Licențe literare". Nu pot sã cred(NU POT!) cã diagnosticarea unei (banale) litiaze biliare este atât de complicatã într-o țarã civilizatã. Indiferent cãt de mari ,multe si mãrunte(!) sunt meandrele birocrației! Nu pot sã cred cã serviciul de urgențã preferã sã "toace" bani cu deplasãri la domiciliu,protoxid de azot pe mascã(gaz ilariant -scump!), în detrimentul unei banale ecografii abdominale. Simptomatologia descrisã de dvs.este atât de specificã patologiei biliare! Ca si când v-ati fi îmbolnãvit cu un "Tratat de gastro-enterologie" în brațe. Pânã si portarul de la HNS s-ar fi prins!:))Sorry,nu pot sã cred! Ceva nu se leagã in aceastã poveste!
    • Like 0
    • @
      Păi să ne întoarcem puţin în timp, diagnosticul şi captura de ecran a pietrelor s-au făcut cunoscute în primăvara timpurie a lui 2014, deşi semne clare erau din 2013. Operaţia a avut loc în decembrie 2016, după deplasări cu Salvarea, la fiecare câteva săptămâni la spital ... şi multe alte scanări, proceduri, etc. Simptomele erau atât de puternice încât păreau bizare, de aici frica că s-ar putea să fie şi altceva, aka cancer. Adevărul e cel mai greu de înţeles.
      • Like 1
    • @ Liliana Widocks
      check icon
      Muțumesc pentru rãspuns! Dar tot nu înțeleg de ce s-a temporizat,atâta vreme,intervenția chirurgicalã mai ales dacã au existat si alte suspiciuni!!,(in special ,de naturã oncologicã!)
      • Like 0
    • @ Liliana Widocks
      check icon
      Scuze pentru insistențe! În realitate, mã bucur cã sunteți o.k,cã ați scãpat de "cariera" de sub ficat,cã pancreasul a fost bãiat bun si a reacționat in limitele bunului simț,cã nu au fost si alte complicații. Multã sãnãtate si noi povestiri pentru....noi!
      • Like 0
    • @ Liliana Widocks
      nobody check icon
      Foarte interesant. Eu am fost diagnosticat si operat in aceeaşi zi, în România. Am venit la clinica pentru un control de rutină si a doua zi am plecat acasa fara fiere :)
      • Like 0
    • @
      Mediocritatea s-a globalizat. Or fi plecat și din Anglia medicii buni...Dar, unde? În SUA?
      • Like 0
    • @
      Nici eu nu as fi crezut, daca pentru banal reflux gastroesofagian, care imi provoca tuse persistenta si sufocanta timp de 7 sapt., nu as fi facut 3 seturi de analize de sange, nici unul concludent.
      Primul set "l-au pierdut", al doilea a fost "irelevant". Ultimul set l-am facut la urgenta, dupa ce am lesinat la serviciu si au sunat colegii ambulanta. Dupa ce m-au tinut in agonie vreo 3 ore, EKG si raze la plamani, mi-au recomandat celebrul lor Paracetamol. M-au determinat sa imi pierd cumpatul si in urma unei crize de nervi a subsemnatei, mi-au prescris antibiotic, probabil mai mult ca sa scape de mine.Ulterior, evident in Romania, am descoperit cauza starii mele. Decat pe mana faimosului NHS, prefer sa platesc biletele si avion si consultatiile in Romania.
      • Like 0


Îți recomandăm

Foto pentru textul Arinei Angelescu

Plec în oraș. Nu apuc să conduc prea mult când aud telefonul. E mama, care rămăsese cu cel mic. Inima îmi bate deja mai tare. Îmi trec tot felul de scenarii prin cap. Niciunul prea fericit. Răspund. Nu e mama. E băiețelul meu. Plânge în hohote și lasă puțin spațiu ca eu să înțeleg ceva. Nu-știu-ce grisine pe care le-am uitat acasă?!

Citește mai mult

Andrei Ene

AntiFragile, un startup care dezvoltă un sistem de etichete inteligente, care permit monitorizarea de la distanță a coletelor pe parcursul procesului de transport, a fost desemnat vineri seara câștigătorul competiției UPGRADE 100 Floors Elevator Pitch. Pe scurt, eticheta își schimbă culoarea dacă pachetul a fost scăpat de curieri.

Citește mai mult