Sari la continut

De opt ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

Ce sper să facă universitatea din mine. „- Ce o să fii tu când o să termini facultatea? Sociolog?! Păi ăștia sunt doar vreo 3 în România...”

Studenți

Când un adolescent se pregătește să intre oficial „într-ale vieții" și se apropie bacul, zis și examenul maturității, fiecare se gândește cam ce ar vrea să facă cu viața lui.

Se uită împrejur și studiază oferta universitară, apoi își zice, „mie îmi place chestia asta, m-aș vedea făcând treaba asta” etc.

Urmează apoi avalanșa de întrebări și obiecții a celor din jur care îți vor binele mai mult decât poate ți-l dorești tu. Unii insistă să-ți arate că viața funcționează ca un ceas elvețian în care te lași purtat pe un drum stabilit de dinainte și doar faci act de prezență.

„- Ce naiba o să faci tu cu geografia”?

„- La ASE se duce tot poporul”

„- Cu ce vei fi mai bun decât ceilalți 10.000 de avocați?”

„- Ai chef să îți omori 6 ani din viața la medicină?”

Nici n-ai apucat să faci bine alegerea și deja te gândești dacă nu cumva ți-ai setat o traiectorie greșită în viață.

***

Undeva prin clasa a 11-a am descoperit sociologia. Cineva a strecurat-o discret în programa de liceu. Mi-a plăcut „cum sună” (deși nu știam cu ce se mănâncă și probabil n-aș putea nici acum să dau o definiție exactă), m-am gândit că „mi se potrivește” și am ajuns în cele din urmă student la sociologie.

Când o cunoștință m-a întrebat ce o să ajung după ce urmez sociologia i-am răspuns sec: sociolog.

„- Sociolog?”, a exclamat interlocutorul cu ochii dilatați de mirare, „păi ăștia sunt doar vreo 3 în România”.

Fiind un domeniu destul de abstract și relativ invizibil în societate, aproape oricine o să lege sociologia de sondajele de opinie prezentate la televiziuni înainte de alegeri. Apoi dat fiind că în general la tv apar doar 2-3 sociologi te poți gândi că tu vei fi al 4-lea. După ce vezi cum se manifestă unii dintre ei și cum dezonorează grav breasla printr-un partizanat evident cu o tabără sau alta, te disociezi în sinea ta de asemenea indivizi (unii dintre ei se iau la bătaie la propriu cu colegii de platou). Nu vreau să fiu genul de sociolog tonomat care reproduce niște banalități aureolate cu aer de mare înțelepciune științifică. Nu vreau să fiu pus în aceeași oală „cu Pieleanu și Palada”, sociologii ajunși azi staruri TV.

Știind că o să fiu incoerent la confruntarea cu întrebările „Ce o să faci cu sociologia?” și „În ce domeniu o să lucrezi?”, am încercat să elaborez un răspuns de tip șablon pe care să îl scot din joben la nevoie. Sociologia studiază societatea! Dacă încercam să explic prea sumar, părea că nu știu despre ce vorbesc, dacă încercam să mă complic în teorii filosofice, deja auzeam un căscat prelung în timpul conversației. De ce nu m-am dus și eu la ceva „mai mainstream”?

***

Mi se pare că societatea a rămas blocată în niște pattern-uri de evoluție în viață moștenite dintr-o altă eră. În comunism știai exact ce utilitate are fiecare facultate și ce vei deveni după absolvirea ei. Nu era loc de nicio variabilă care să îți schimbe destinul. Acum mediul de lucru s-a diversificat, domeniile de activitate se întrepătrund, iar viața este mai dinamică ca oricând, oamenii au depășit barielele de mentalitate și ajung foarte mulți să treacă dincolo de domeniul de specializare de bază și să descopere că au alte pasiuni pe care le pot transforma în job-uri făcute din plăcere.

Cred că în ziua de astazi prevalează dreptul la alegere a propriului viitor, iar acesta generează o serie de îndoieli și neclarități. Este greu să îți ingrădești propria libertate.

Mulți oameni au creat povești de succes în domenii în care nu erau calificați, dar au profitat de o serie de conjuncturi favorabile și de propria ambiție. Internetul e plin de meme-uri cu personalități „autodidacte” care au fondat companii ce scriu istorie astăzi (Steve Jobs, Bill Gates sau Mark Zuckerberg).

Evident, nu e un îndemn la abandon școlar, ci doar o exemplificare a faptului că întortocheate sunt căile vieții și că nu facultatea pe care o urmezi este cel mai relevant aspect din CV-ul tău.

***

Lipsa de predictibilitate existențială îi poate bulversa uneori pe cei care au tot timpul nevoie de explicații concrete și de răspunsuri prompte atunci când le vorbești despre viitorul tău.

Mi se pare din ce în ce mai greu să îmi răspund mie și altora la întrebarea „Ce ai de gând să faci cu viața ta?” Evident, dacă nu poți oferi ceva concret, vei fi etichetat ca fiind miserupist sau om cu mintea în nori. După un semestru de facultate, încă nu pot da răspunsuri la întrebările esențiale ca cea de mai sus.

Asta se datorează și fenomenului de mimare a mersului la facultate pentru acea foaie de hârtie mult dorită pe care scrie cât de frumos și competent ești. Instituția universității s-a transformat într-o târguire de colț de masă. Dau niște bani, îmi iau diploma, apoi îmi văd de treabă.

Oare asta să fie cheia către o viață previzibilă și integrare rapidă în piața muncii?

Pot spune doar că această facultate m-a transformat într-un om ceva mai curios care își pune multe întrebări în legătură cu fenomenele sociale pe care cu toții le observăm în jurul nostru. Am renunțat totodată la anumite stereotipuri de care eram foarte atașat de genul „Există 2 Românii” sau „Românii sunt cei mai corupți și leneși dintre europeni".

Îmi imaginez sociologia ca fiind o combinație de mai multe științe care încearcă să dea o serie de răspunsuri și soluții la problemele fundamentale pe care oamenii și le pun adesea privitor la comunitatea în care viețuiesc.

Sau ar putea fi un impuls către cugetare, către formularea unor interogații retorice care să dezvolte capacitatea de analiză asupra realității înconjurătoare din societatea actuală.

Sociologia ar trebui, printre altele, să răspundă la întrebarea de ce România arde de dorința de schimbare clamată de atât de multe voci și, cu toate acestea, băltește în aceleași metehne desprinse parcă din evul mediu (dar stai, nu trebuie neapărat să fii sociolog ca să răspunzi la asta, le știm cu toții).

Revenind la întrebarea inițială, ce faci cu facultatea la care ai intrat nu poate fi mereu ușor de anticipat. Mai important este ce face ea din tine și dacă îți poate asigura deprinderea unor abilități care să te facă competitiv, dacă reușește să îți dezvolte creativitatea și setea de cunoaștere, nu doar să îți transmită niște cunoștințe ce se găsesc oricând pe google.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • „Patru interviuri si o angajare

    La fel ca în primii mei blugi skinny, nici în câmpul muncii nu am reușit să intru din prima.

    În 2004 aveam 22 de ani, terminam anul III la ASE și m-am hotărât să rămân în București peste vară să-mi caut job. Part-time, ca să pot merge și la școală încă un an. Ne mutaseră în Agronomie ca să ne renoveze căminul și stăteam patru fete în cameră, în paturi suprapuse și cu hainele în geantă, că nu aveam loc în dulap. Pe ele le vedeam rar pentru că toate își găsiseră de muncă. La fel și prietenul meu și amicii lui, care stăteau un etaj mai jos.

    Când nu mă duceam la interviuri sau să cumpăr de mâncare, stăteam în pijamale toată ziua și așteptam să vină cineva în cameră, oricine, care să-mi întrerupă serialele și plimbatul pe net. Ei erau însă mai mereu obosiți, ca niște oameni mari, și stresați de joburile lor de studenți: IT, call centere, împărțit fluturași și făcut sondaje pe stradă.

    Voiam să fiu ca ei și îmi făcusem CV pe site-uri de recrutare, unde umflasem niște internshipuri ca să nu pară că am experiență zero. Aveam o pereche de pantaloni negri, un sacou, două bluze colorate și o cămașă bej cu mânecă lungă. Eram pregătită să devin un adult productiv în economia românească. Cel puțin până deschideam gura.

    În ceea ce privește alegerea unui job, nu îmi puneam problema să mă gândesc la ce îmi doresc să fac pe termen lung sau la ce aș fi bună sau, Doamne ferește, ce mi-ar plăcea. Important era să mă angajez undeva și după aia vedeam eu.

    Financiar mă susțineau părinții, și deși eram la facultate la fără taxă și stăteam la cămin, pentru ei era un efort destul de mare, pe care însă nu îl verbalizau niciodată de față cu mine. Simțeam că presiunea de a-mi găsi job după ce termin ar fi fost prea mare și cum toți colegii mei începuseră deja să muncească, mi-am zis ca este înțelept să încep să caut de acum. În plus, mi-ar fi plăcut să am și eu mai mulți bani.

    Idealul era call center-ul uneia dintre marile companii de telecom. Se știa, era rampa de lansare, stăteai câțiva ani la „căscuță”, salariu bunicel, bonuri de masă, beneficii și apoi urcai. Team leader, poate un post în alt departament. Ca și acum, și atunci uram să vorbesc la telefon, dar asta nu conta cât timp reușeam să sparg granița dintre student și angajat și să câștig cuvântul magic din toate CV-urile: experiență.

    Într-o zi m-au sunat de la o astfel de companie să mă duc la un interviu de grup pentru un post la serviciul clienți. M-am îmbrăcat cu o bluză care printr-o absolută coincidență era fix culoarea de brand a companiei și costum negru. Am stat în asemenea disconfort și am transpirat atât de mult încât după aia, la duș, am văzut ca aveam pete negre pe picioare de la pantalonii care aproape se dezintegraseră.

    La interviu am fost vreo 20 de aspiranți, împărțiți la mese pe grupulețe, am primit niște teme de rezolvat, iar oameni cu clipboarduri veneau și ne observau. Mă gândeam că cine lua inițiativă primea o bila albă, în timp ce eu abia reușesc să mă prezint. Mi-am spus că este OK, trebuie să fiu eu însămi și, dacă sunt deștepți, vor vedea că sub straturile obeze de timiditate și lipsă de încredere în sine, se află un om muncitor și capabil să învețe super repede.

    Apoi a venit momentul roleplay-ului, simularea individuală pe care o făceai așezat pe un scaun în fața tuturor. Ni s-a spus cum trebuie să răspundem la telefon – nume companie, bună ziua, numele meu este prenume nume, cu ce vă pot fi de ajutor? – și apoi ni se dădea o situație ipotetică.

    Tremurând și transpirată am zis: „Bună ziua! Numele meu este Buligescu Alexandra”. Și m-am blocat. Am greșit, l-am spus ca la catalog, nu ca la corporație. Știam că s-a dus naibii totul, până să aud și scenariul propriu-zis, care suna așa: un client rămas în pană cu mașina și fără credit pe cartelă a sunat la serviciul clienți și mă ruga să sun pe cineva să vină să îl tracteze. Eu, în loc să-l ajut, cum aș fi făcut de fapt, i-am zis sec să sune la poliție, crezând că asta vor să audă, că nu mă ocup de probleme care nu țin direct de activitatea companiei. Nu m-au mai chemat și la interviul individual.

    ***

    Când m-au chemat la agenția de research pentru interviu mi s-a părut ireal de frumos. Deja mă pregătisem să le spun cum mi-ar plăcea să știu de ce oamenii fac alegerile pe care le fac, de ce iau detergentul X și margarina Y. Era un job de data entry și făcut rapoarte simple pentru studii cantitative, dar măcar nu era teren și nu ar fi trebuit să vorbesc cu nimeni. Nu aș fi aflat nimic despre motivații și comportamente, dar măcar aș fi descoperit statistici mișto.

    Am plecat din timp din cămin, în cămașa bej cu mânecă lungă suflecată și pantalonii negri, stresată să găsesc clădirea, care de fapt era un etaj de birouri dintr-un bloc.

    Și am căzut.

    Bolovan.

    Jos.

    Mi-am julit palmele, una dintre ele până la sânge, mi-am tocit pantalonii în genunchi și m-am murdărit de praf. Dar, cel mai și cel mai mult, m-am înecat în rușine. M-am ridicat umilită, uitându-mă dacă m-a văzut cineva și gândindu-mă obsesiv că e un semn și sigur îmi va merge rău. M-am șters cât am putut cu un șervețel și, când am ajuns la interviu, am întrebat de o baie unde am reușit parțial să-mi curăț pantalonii. Dar era prea târziu, toată energia pe care reușisem să o strâng s-a risipit ca argintul viu pe asfalt. Nu mai țin minte ce am discutat la interviu, dar nici ei nu au mai sunat.

    Am început să aplic și la internshipuri neplătite. Ai mei mă mai puteau ține câteva luni până adunam experiență și îmi creșteam șansele să găsesc un loc de muncă adevărat. Cu mama vorbeam în fiecare zi la telefon si mă mai plângeam din când în când, iar ea mă încuraja spunând-mi că important era să termin școala, să fac și un master și abia apoi să-mi găsesc un serviciu bun. Cred că e destul de greu pentru un părinte să-și vadă copilul eșuând, așa că subiectul muncă nu era prioritar în discuțiile noastre.

    Colegii de cămin îmi spuneau ușor condescendent că ce mișto de mine că nu muncesc și am atâta timp liber. Iar prietenul meu mă încuraja învățându-mă trucuri de interviu și scoțându-mă la film în fiecare săptămână.

    Într-o zi l-am apucat pe Dumnezeu de picior când m-au sunat de la o mare agenție de publicitate care căuta interni. Nici nu visam la publicitate. Eu care fusesem nu la una, ci la două ediții a Nopții Devoratorilor de Publicitate, eram pasionată de reclame și aveam o mulțime de idei. Eram dispusă să le spăl cănile de cafea dacă trebuia, doar să pot spune colegilor de facultate unde lucrez. Deși cochetam cu marketingul și deja mă hotărâsem să-mi fac lucrarea de licența pe un subiect cool precum politici antimonopol și cazul Microsoft (definiția mea pentru cool din păcate nu s-a schimbat foarte mult de atunci), nu știam cum funcționează o agenție.

    M-am dus îmbrăcată în blugi și în teniși (converși fake din IDM) și am povestit despre cât de mult îmi plac reclamele. Tipa m-a întrebat ce îmi doresc să ajung, iar eu, în entuziasmul meu nețărmurit, am zis cu mândrie copywriter. Sau brand manager.

    La momentul respectiv nu am realizat ce gafă ireversibilă am comis: am zis un job de agenție și unul de client. Ea s-a uitat peste ochelarii ei hipsterești de dinainte să se inventeze hipsterii, și m-a întrebat dacă știu că sunt două chestii total diferite. Am râs cel mai inconfortabil râs din lume și am zis că da. Cred că v-ați prins deja ce a urmat.

    Mi-am zis că ar fi bine să gândesc și mai neconvențional. Așa am văzut că singurul cinema multiplex din București angaja om la ghișeu care să facă carduri de fidelitate. Completat formulare, luat semnături de la clienți și văzut filme gratis? Da, da, da, de trei ori da.

    Interviul a avut loc într-o cămăruță tapetată cu postere în ceea ce pot doar să-mi imaginez că era subsolul mall-ului. Eram drăguță, știam engleză și să scriu la calculator, iar pasiunea mea pentru filme era evidentă. Programul era de joi până duminică de la ora șase seara până la miezul nopții. Perfect, am zis, mă pot duce și la școală și am și trei zile libere. Tipa, cronic obosită și probabil regăsind o versiune mai tânără a sa în mine, m-a întrebat aproape compătimindu-mă dacă chiar vreau să-mi sacrific toate weekendurile, să nu pot pleca la mare, să nu pot ieși în oraș. Am înghițit în sec și, cu ochii goi, am zis da. Nici ei nu m-au mai sunat.

    Căile convenționale nu mergeau, așa că am apelat, târziu ce-i drept, la cunoștințe. Aveam un coleg de grupă la facultate care lucra la o bancă și l-am rugat să-mi depună și mie CV-ul acolo, doar doar s-o ivi ceva.

    Când m-au sunat pentru interviu, am fost hotărâtă. Știam ce am de făcut: să mint. Când mă vor întreba ce îmi place să fac în timpul liber o să zic că îmi place să ies în oraș și trag de toți prietenii mei care deja au joburi – săraca de mine – să iasă. Nu o să menționez nimic despre seriale, despre faptul că uram să vorbesc cu oamenii și că munca repetitivă mă face să vomit (nu metaforic; mi se face greață, cred că din cauza unei sensibilități autodiagnosticate a ochilor). Deși nu a fost clar la telefon pentru ce mă chemau, mă convinsesem că era un job de transcris date în calculator, ceea ce înseamnă muzică în căști și tastat patru ore seara și apoi acasă la timp să mai beau o bere cu băieții.

    Jobul era în front office. Nu făceam vânzare, dar trebuia să explic produsele, să răspund la întrebări, să ajut oamenii la tranzacții, să îi invit să ia loc și să le aduc apă când consultanții erau ocupați, eventual să dau telefoane când era o problemă și să-i invit să plece pe oamenii străzii care intrau în lobby atrași de mirajul aerului condiționat. Nu aveam birou; stăteam în picioare în antreu. Nu aveam costum, ci tricou cu sigla băncii și ecuson cu numele meu. Salariul era destul de bun pentru cinci ore pe zi de luni pană sâmbătă și împărțeam tura cu un alt student cu care puteam face schimb la nevoie.

    Când m-au sunat să-mi dea răspunsul pozitiv eram la film cu iubitul meu. Am ieșit repede din sală și am răspuns emoționată. Mă chemau să semnez un contract și să-mi spună câți bani îmi dau. Am intrat în sală bâjbâind, i-am spus și lui și ne-am pupat și am fost fericită.

    ***

    Nu știu dacă atunci am început să urăsc munca. Nu ideea de muncă în general, ci munca în accepțiunea ei de lucru care trebuie să fie greu de îndurat, nu neapărat pentru că ar fi complicat sau solicitant, ci pentru că nu e compatibil cu cine ești tu.

    Părinții mei nu au prea avut de ales în ceea ce privește cariera, așa că vrând nevrând, sau mai degrabă vrând să mă pregătească, mi-au transmis mereu că în viață nu faci numai ce-ți place. Ceea ce au uitat să-mi spună e continuarea, că nici ceva care să nu-ți placă deloc nu e tocmai o alegere sănătoasă. Or fi crezut săracii că e de la sine înțeles.

    De câte ori mergem împreună la supermarket în preajma sărbătorilor și o tăiem pe culoarul cu produse pentru animale, pentru că e cel mai liber, mama îmi zice că n-ar putea vinde niciodată mâncare pentru câini pentru că mirosul o îngrețoșează. Mai am o prietenă care e înfricoșată de gheretele de un metru pătrat în care lucrează vânzătoarele de bilete RATB. Și alta care mai bine moare de foame decât să trebuiască să-i convingă pe oameni să cumpere ceva de la ea. Lumea din jurul meu știe mai degrabă ce nu ar vrea să facă niciodată decât ce ar vrea. În fața întrebării „într-o lume ideală, ce serviciu ți-ar plăcea să ai?” observ că cei mai mulți iau întrebarea drept „ce talent ți-ar plăcea să ai?”. Cântăreață de muzică populară mi-a zis cineva, designer vestimentar, să inventez o aplicație pe care să o vând pe câteva milioane de dolari sau cel mai sincerul „aș vrea să am bani și să nu muncesc deloc”. Aduși înapoi în realitate însă, toți și-ar dori doar să aibă un job care să-i facă mai puțin nefericiți decât sunt acum.

    Ideea că primul job „e doar un job ca să începi și tu undeva” este una destul de periculoasă. Primul job e bulgarele de zăpadă când e mic, contează pe unde începi să te rostogolești. Mie cred că mi-ar fi plăcut sa îmi povestească cineva și despre vocație, dar și despre descoperirea plăcerii într-un job obișnuit; și mi-ar fi plăcut să știu mai de tânără care e „mâncarea mea de câini”.

    Acum, uitându-mă înapoi, nu spun ca a fost bine sau rău, sau că dacă aș fi luat unul dintre celelalte interviuri viața mea ar fi fost minunată. Spun doar că cine a zis „ai grijă ce-ți dorești”, sigur a fost un om care a fost sunat după un interviu pentru un job la care visa.”

    Sursa: http://www.decatorevista.ro/
    • Like 0
  • Imi place foarte mult schimbarea de perspectiva din "ce fac cu facultatea x" in "ce face facultatea x din mine". Cred cu tarie ca inspiratia este prezenta la fiecare pas si mai cred si ca exista in orice lucru un potential de evolutie, dezvoltare atata timp cat exista deschidere, disponibilitate. Bravo!
    • Like 0
  • Nu stiu, incep sa cred ca fiecare (pe care-l duce capul) ar trebui sa faca atat o facultate pentru a-si valorifca potentialul, cat si sa deprinda o meserie (manuala). Pana una alta sa-si poata castiga banii necesari traiului.

    De pilda in orasul nostru, Oradea, pe un site de job-uri sunt 200 de oferte in domeniul contabilitatii primare.
    • Like 0
    • @ Kinga Toma
      Se cheamă școală profesională, aia cu meseria...
      • Like 0
  • ””Ce sper să facă universitatea din mine.”” Universitățile, facultățile din cadrul Universităților, eu cred că doar califică și nu formează oameni. În general cred că cei care se înscriu la o Universitate sunt deja ”făcuți” de familie, de cei 7 ani de acasă care încă mai funcționează, de anii de școală parcurși până la acel moment. Există o diferență între cei născuți până în 1980 și cei născuți după 1980, este adevărat. Dar oricum formarea se face până la vârsta de 15-17 ani după părerea mea.
    • Like 0
  • Ce sa zic Octaviane? Esti pe drumul cel bun. Succes.
    Cred ca este important ca in viata sa-ti placa ceea ce faci si nu neaparat ceea ce ai studiat. Daca amandoua se sustin reciproc, e perfect.
    • Like 0


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult