Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de nouă ani Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Ce ține cuplurile împreună: legătura invizibilă care ne salvează

Relații de cuplu

Foto: Getty Images

Ceea ce ține cel mai mult un cuplu împreună, în ciuda certurilor, diferențelor și dificultăților inevitabile, nu este compatibilitatea perfectă, nici atracția sau valorile comune. Este conectarea, sau acea legătură invizibilă, dar extrem de puternică, dintre doi oameni care își oferă reciproc protecție, iubire, siguranță și valorizare.

Conectarea este, de fapt, expresia atașamentului. Nu e o noțiune poetică, ci o realitate biologică: suntem construiți să ne legăm de ceilalți, să simțim că aparținem, că suntem importanți pentru cineva. Chiar și câteva minute de apropiere reală pot deveni un liant uriaș. Ele ne reactivează acel cod interior care ne spune: „Sunt văzut, sunt iubit, sunt în siguranță.”

Copilăria: primul capitol al iubirii adulte

Modul în care iubim nu începe în cuplu, ci în copilărie. Felul în care am fost ținuți în brațe, consolați sau ascultați atunci când ne-a fost greu devine, mai târziu, felul în care vom iubi și vom cere iubire.

Dacă am crescut într-un mediu sigur, în care ne-am simțit văzuți și protejați, vom avea un atașament securizat, o credință profundă că merităm iubire și că ceilalți pot fi o sursă de sprijin. Dar dacă am trăit instabilitate, critică, respingere sau lipsă de atenție, vom dezvolta un atașament nesigur: ne vom teme de apropiere, vom evita vulnerabilitatea sau, dimpotrivă, o vom căuta compulsiv, cu anxietate.

Aceste modele nu sunt alegeri. Sunt adaptări. Copilul învață să se protejeze de suferință în felul în care mediul i-a permis. Și duce acel model cu el în viața adultă.

Între dorința de apropiere și frica de respingere

Nevoia de apropiere este universală. Fiecare dintre noi are un instinct profund de a căuta conexiunea, este scris în codul nostru genetic. Dar atunci când această nevoie este însoțită de teamă, de neîncredere, de gândul că „oricât aș face, nu sunt suficient”, vorbim despre un atașament anxios.

La polul opus, există oamenii care par puternici și independenți, dar care fug de conflicte, evită discuțiile despre emoții și se retrag când apare tensiunea. Este atașamentul evitant, o formă subtilă de protecție emoțională.

În realitate, și unii, și ceilalți au aceeași nevoie: de apropiere, iubire și siguranță. Doar că și-o exprimă diferit. În cuplu, aceste stiluri pot crea un dans dureros: unul cere, celălalt se retrage. Cu cât unul insistă mai mult, cu atât celălalt se îndepărtează. Este cercul vicios al atașamentului nesigur.

Poate fi schimbat un tipar emoțional format în copilărie?

Da. Dar nu prin teorie, rațiune sau voință. Atașamentul nu se schimbă cu îndemnuri de tipul „fii mai calm” sau „alege altfel”. Se schimbă doar prin experiențe emoționale corective, momente reale de siguranță, vulnerabilitate și alinare.

Aceste experiențe pot apărea într-o relație cu un partener empatic sau în cadrul terapiei de cuplu, cum este Terapia Centrată pe Emoții (EFT). În astfel de contexte, creierul emoțional primește o informație nouă: „Pot fi iubit chiar și când greșesc. Nu trebuie să mă apăr tot timpul.”

Cum arată atașamentul securizat

O persoană cu un atașament securizat nu este o persoană „perfectă”. Este un om care simte toate emoțiile (frică, furie, tristețe), dar care le poate exprima vulnerabil, fără a ataca.

Poate spune: „M-ai rănit când ai plecat din cameră” în loc de „Nu-ți pasă de mine niciodată.” Aceasta este diferența care face relațiile să crească. Nu absența conflictelor, ci capacitatea de a repara. Nu perfecțiunea, ci prezența.

Când iubirea devine spațiu sigur

Cea mai frecventă combinație din cabinetul de terapie este între un partener anxios și unul evitant. În spatele tensiunilor, reproșurilor și tăcerilor se ascunde aceeași dorință: „Vreau să știu că sunt important pentru tine.”

Vindecarea începe atunci când cei doi pot vedea dincolo de comportamente, când anxiosul înțelege retragerea celuilalt ca pe o formă de teamă, iar evitantul poate privi insistența partenerului ca pe un strigăt de apropiere.

Atunci, cercul vicios se poate transforma într-un cerc virtuos al empatiei și reconectării. Vulnerabilitatea și empatia reprezintă limbajul inimii umane

Creierul nostru este programat pentru vulnerabilitate și empatie. Când cineva își arată durerea, răspunsul natural este apropierea.

Atunci când avem curajul să spunem „mi-e greu”, și celălalt răspunde cu „sunt aici”, se întâmplă ceva profund: se restabilește siguranța.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Nicușor Dan AP

Tudor Postelnicu, Ministru de Interne de tristă amintire al lui Nicolae Ceauşescu (1987-1989) şi fost şef al Securităţii comuniste (1978-1989), nu a rămas în istorie prin cine ştie ce ispravă, ci printr-o vorbă memorabilă rostită în timpul uneia din şedinţele procesului intentat, în 1990, foştilor demnitari comunişti: „Am fost un dobitoc”, a grăit acesta în încercarea de a se debarasa de trecutul nu tocmai onorant. Cu toţii facem alegeri proaste în viaţă. Foto: Profimedia

Citește mai mult

Cristian Tudor Popescu---

Privesc reportajele care relatează despre cei 100.000 de oameni din Prahova stând la cozi cu bidoanele să ia apă. Dacă ar fi fără sonor și cuvinte scrise pe ecran, aș putea să cred că sunt din Ucraina. De o săptămână în România se petrece o criză umanitară tipică distrugerilor provocate de război – dar încă fără război. România arată de parcă în toate instituțiile statului ar fi plantați sabotori profesioniști. De fapt, e vorba de impostori amatori. Amatori de bani mulți, câștigați fără să miște un deget – poate altă parte a corpului.

Citește mai mult
sound-bars icon