Sari la continut

La 9 ani de Republica, întrebăm: ChatGPT la urne – Ce ar vota inteligența artificială? Dar tu?

De 9 ani, Republica construiește o comunitate în care ideile prind glas și dezbaterile autentice fac diferența. Anul acesta, facem un experiment: l-am întrebat pe ChatGPT cum ar vota la alegerile din România. Însă întrebarea cea mai importantă rămâne pentru tine: cum alegi tu viitorul? Scrie, alătură-te conversației și hai să schimbăm România împreună!

Cea mai dureroasă pierdere: și eu am avut o Regină… Amintiri din anul pandemiei

Câmp cu maci

Foto: Guliver Getty Images

Nu o văzusem de câţiva ani, o ştiam acolo, într-un sătuc din Neamţ, cu obiceiurile şi ritualurile ei, sigură pe sine, veşnic neobosită, alergând din zori până seara. Doar că o ştiam ducându-şi existenţa de zi cu zi, după aceleaşi tipare de odinioară, deşi departe de mine, mi-era oarecum de ajuns. O iubeam timid de la distanţă, amândouă având vieţi separate şi atât de diferite.

Vestea că a căzut la pat m-a lovit ca o piatră azvârlită tam-nesam în obrazul unui trecător adormit, care hoinăreşte fără nicio grijă pe străzi. Era de neimaginat, era ca o trezire bruscă din basmul „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”.

Lumea s-a oprit în loc şi pentru câteva clipe eram doar spectatoarea în faţa căreia se succedau rapid filme banale de scurt metraj: viaţa la birou, care-mi ocupa mai tot timpul, viteză, discuţii, păreri, adevăruri absolute, nimicnicii ale vieţii, aparent vitale, dar în fapt, deşarte şi efemere.

Amintiri îndepărtate au început să-mi treacă prin faţa ochilor: mâinile ei mari şi istovite de muncă, mereu în mişcare, paşii ei apăsaţi şi rapizi, spatele ei încovoiat de poverile purtate de-a lungul vremii, privirea ei adâncă şi enigmatică, asemănătoare cu cea a unui om care ştie ceva, dar nu va dezvălui niciodatã. Închid ochii şi văd fiinţa aceea micuţă şi alertă, care putea să mute munţii din loc şi să-i pună la loc într-o singurã zi – Bunica!

În tinereţe, cutreiera sătucul ei în care a trăit toată viaţa pe-un motor, iar când nu era pe motor, avea fie o bicicletă sau mergea la pas grăbit, ca un om care-şi ştie treaba şi nu poate sta la poveste. Erau prea multe de făcut şi toate trebuiau rânduite!

Era o zi caldă, cu soare, când m-a luat cu ea la culesul recoltei de mac. Erau câteva hectare care trebuiau culese, iar soarele bătea dogoritor – ea avea o pălăriuţă mică de paie, iar mie îmi legase un batic. Stăteam cocoţată în căruţa îndesată cu fân şi nu mi se vedea decât baticul roşu, pe care mi-l legase ea în grabă, să nu mă „pârlesc”. Era  mult de muncă, doar de pe un hectar se putea scoate o producţie de 1000-1200 de kilograme. Trebuia doar să secerăm cu mâinile spicele, pentru a culege acele capsule cu mac, care conţineau preţioasele seminţe. După ce se tăiau tulpinile, le puneam în snopi, pentru a fi aşternute la uscat. Era o adevărată măiestrie în mâneritul secerii şi bunica o făcea cu atâta dibăcie şi agilitate. Eram mică şi mă uitam la aa ca la un om mare, care ştie ce face. Am obosit curând şi ea m-a adăpostit în căruţă, la umbră, să nu mi se facă rău, în vreme ce ea a continuat secerişul în grabă, dar cu iscusinţă.

Dar cel mai mult îmi plăcea când cocea plăcinte poale-n brâu şi alivenci cu brânză. Mirosul aluatului umplea bucătăria de vară şi curtea, adunând copiii pe stradă, ce făceau alai la poarta casei noastre. Eram mândră de bunica şi mă minunam cum mâinile ei mari şi obosite frământau cu atâta graţie aluatul acela imens, pregătit pentru a fi transformat în rânduri şi rânduri de bunătăţi.

Mă uitam la ea cum alearga toată ziulica în casă, în curte, în grădină, zumzăind ca o albinuţă şi mai ocârând din vreme în vreme vreo găinuşă sau alt animal de curte, care se abătuse de la rânduiala lui, şi mi-o închipuiam ca pe o micã regină… o regină în universul ei pe care l-a ocupat toatã viaţa şi de care nu a stat niciodatã departe. Comanda, dirija, dojenea din când în când cu vorbe grele: „eeee… boală!”, „eee…îţi vin eu de hac!” animăluţele de curte sau personaje imaginare, care-i ţineau piept în micul ei univers… regatul acela minunat şi viu pe care-l domnea.

I-am vizitat regatul, care s-a transformat între timp, într-o curte mică şi pustie, anul acesta, când am condus-o pe ultimul ei drum… Îşi părăsise regatul solemnă, pentru a se odihni în locul acela din sat, unde e şi un nepot, fost aviator, pe al cărui mormânt stã cu onoare o aripă de avion, ca şi cum ar vrea sã o ducã şi pe ea pe aripi, sus… Ea plecase, lăsându-i acum pe alţii să facă rânduielile şi să aibă grijă de restul.

„Fii bărbată!” îmi spunea ea ca un îndemn în faţa grijilor, păstrând totuşi o tulburare şi o mâhnire în priviri. Îl lăsase pe bunicul să poarte mai departe grija micilor rânduieli în micul regat. Ea îşi încheiase socotelile… lăsându-ne pe toţi cu dor şi primul semn că „totul e trecător”, chiar şi un virus, credeţi-mă.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

E.ON predictibilitate facturi

Din 1 iulie, jocul s-a schimbat complet în piața energiei. Asta înseamnă că furnizorii nu mai practică tarife reglementate, iar prețurile se stabilesc liber, în funcție de evoluția pieței. Da, asta a însemnat și facturi mai piperate pentru mulți dintre noi, așa că apare întrebarea firească: ce putem face ca să avem mai mult control asupra facturii lunare?

Citește mai mult

Fără poveste nu există design

Ezio Manzini este una dintre cele mai influente voci globale în domeniul designului pentru sustenabilitate și inovare socială. Profesor emerit la Politecnico di Milano și fost profesor de Design Industrial la Universitatea de Arte din Londra, Manzini a revoluționat modul în care înțelegem rolul designului în societate. Fondator al DESIS (Design for Social Innovation and Sustainability), o rețea internațională prezentă în peste 50 de universități din întreaga lume, el a fost printre primii care au articulat viziunea designului ca instrument de transformare socială și ecologică. Cărțile sale, printre care ”Design, When Everybody Designs" și "Politics of the Everyday", au devenit texte esențiale pentru designeri, arhitecți și inovatori sociali. Cu o carieră de peste patru decenii dedicată explorării modurilor în care designul poate facilita tranziția către o societate mai sustenabilă și mai justă, Manzini continuă să inspire generații de profesioniști să regândească relația dintre design, comunitate și mediu.

Citește mai mult

Hektar

Traian F1- gogoșarul rotund cu pulpă groasă, Kharpatos 1- ardeii lungi de un roșu intens la maturitate, Minerva F1- vânăta subțire cu semințe puține și miez alb, Prut F1- castravetele care nu se amărăște când îl arde soarele, Burebista- pepeni ovali cu coajă verde și miez zemos, Valahia F1, Daciana F1, Napoca F1. Zeci de soiuri hibrid de legume care poartă nume românești sunt realizate în serele private de cercetare HEKTAR, de lângă Câmpia Turzii.

Citește mai mult

Mara Barbos Niculescu

În România lui „învățăm simultan”- în aceeași oră, unii copii rezolvă probleme, iar alții silabisesc primele propoziții. Discuția cu Mara Barbos Niculescu (Director Regional Centru-Vest, Teach for Romania) oferă o imagine mai puțin vorbită la nivelul societății despre ceea ce se întâmplă în școlile vulnerabile. Clivajele adânci dintre comunități, decalajele de literație și numerație te obligă la gimnaziu, ca profesor, ori să înveți să construiești baza – citit, scris, socotit, ori să cauți sprijin din partea unui specialist.

Citește mai mult

Cartierul perfect

Nu e doar un loc pe hartă, ci o combinație de elemente care ne fac să ne simțim acasă, în siguranță și conectați. „Cartierul perfect” nu e o utopie, ci o lecție sau un model de locuire la comun. E o alfabetizare, spune Alexandru Belenyi, arhitectul care a coordonat, la inițiativa Storia, un proiect curajos în România încercând să răspundă la întrebarea: Ce înseamnă ”perfect” când e vorba de locuire?

Citește mai mult