Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de nouă ani Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Cea mai dureroasă pierdere: și eu am avut o Regină… Amintiri din anul pandemiei

Câmp cu maci

Foto: Guliver Getty Images

Nu o văzusem de câţiva ani, o ştiam acolo, într-un sătuc din Neamţ, cu obiceiurile şi ritualurile ei, sigură pe sine, veşnic neobosită, alergând din zori până seara. Doar că o ştiam ducându-şi existenţa de zi cu zi, după aceleaşi tipare de odinioară, deşi departe de mine, mi-era oarecum de ajuns. O iubeam timid de la distanţă, amândouă având vieţi separate şi atât de diferite.

Vestea că a căzut la pat m-a lovit ca o piatră azvârlită tam-nesam în obrazul unui trecător adormit, care hoinăreşte fără nicio grijă pe străzi. Era de neimaginat, era ca o trezire bruscă din basmul „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”.

Lumea s-a oprit în loc şi pentru câteva clipe eram doar spectatoarea în faţa căreia se succedau rapid filme banale de scurt metraj: viaţa la birou, care-mi ocupa mai tot timpul, viteză, discuţii, păreri, adevăruri absolute, nimicnicii ale vieţii, aparent vitale, dar în fapt, deşarte şi efemere.

Amintiri îndepărtate au început să-mi treacă prin faţa ochilor: mâinile ei mari şi istovite de muncă, mereu în mişcare, paşii ei apăsaţi şi rapizi, spatele ei încovoiat de poverile purtate de-a lungul vremii, privirea ei adâncă şi enigmatică, asemănătoare cu cea a unui om care ştie ceva, dar nu va dezvălui niciodatã. Închid ochii şi văd fiinţa aceea micuţă şi alertă, care putea să mute munţii din loc şi să-i pună la loc într-o singurã zi – Bunica!

În tinereţe, cutreiera sătucul ei în care a trăit toată viaţa pe-un motor, iar când nu era pe motor, avea fie o bicicletă sau mergea la pas grăbit, ca un om care-şi ştie treaba şi nu poate sta la poveste. Erau prea multe de făcut şi toate trebuiau rânduite!

Era o zi caldă, cu soare, când m-a luat cu ea la culesul recoltei de mac. Erau câteva hectare care trebuiau culese, iar soarele bătea dogoritor – ea avea o pălăriuţă mică de paie, iar mie îmi legase un batic. Stăteam cocoţată în căruţa îndesată cu fân şi nu mi se vedea decât baticul roşu, pe care mi-l legase ea în grabă, să nu mă „pârlesc”. Era  mult de muncă, doar de pe un hectar se putea scoate o producţie de 1000-1200 de kilograme. Trebuia doar să secerăm cu mâinile spicele, pentru a culege acele capsule cu mac, care conţineau preţioasele seminţe. După ce se tăiau tulpinile, le puneam în snopi, pentru a fi aşternute la uscat. Era o adevărată măiestrie în mâneritul secerii şi bunica o făcea cu atâta dibăcie şi agilitate. Eram mică şi mă uitam la aa ca la un om mare, care ştie ce face. Am obosit curând şi ea m-a adăpostit în căruţă, la umbră, să nu mi se facă rău, în vreme ce ea a continuat secerişul în grabă, dar cu iscusinţă.

Dar cel mai mult îmi plăcea când cocea plăcinte poale-n brâu şi alivenci cu brânză. Mirosul aluatului umplea bucătăria de vară şi curtea, adunând copiii pe stradă, ce făceau alai la poarta casei noastre. Eram mândră de bunica şi mă minunam cum mâinile ei mari şi obosite frământau cu atâta graţie aluatul acela imens, pregătit pentru a fi transformat în rânduri şi rânduri de bunătăţi.

Mă uitam la ea cum alearga toată ziulica în casă, în curte, în grădină, zumzăind ca o albinuţă şi mai ocârând din vreme în vreme vreo găinuşă sau alt animal de curte, care se abătuse de la rânduiala lui, şi mi-o închipuiam ca pe o micã regină… o regină în universul ei pe care l-a ocupat toatã viaţa şi de care nu a stat niciodatã departe. Comanda, dirija, dojenea din când în când cu vorbe grele: „eeee… boală!”, „eee…îţi vin eu de hac!” animăluţele de curte sau personaje imaginare, care-i ţineau piept în micul ei univers… regatul acela minunat şi viu pe care-l domnea.

I-am vizitat regatul, care s-a transformat între timp, într-o curte mică şi pustie, anul acesta, când am condus-o pe ultimul ei drum… Îşi părăsise regatul solemnă, pentru a se odihni în locul acela din sat, unde e şi un nepot, fost aviator, pe al cărui mormânt stã cu onoare o aripă de avion, ca şi cum ar vrea sã o ducã şi pe ea pe aripi, sus… Ea plecase, lăsându-i acum pe alţii să facă rânduielile şi să aibă grijă de restul.

„Fii bărbată!” îmi spunea ea ca un îndemn în faţa grijilor, păstrând totuşi o tulburare şi o mâhnire în priviri. Îl lăsase pe bunicul să poarte mai departe grija micilor rânduieli în micul regat. Ea îşi încheiase socotelile… lăsându-ne pe toţi cu dor şi primul semn că „totul e trecător”, chiar şi un virus, credeţi-mă.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Solar Resources

„La 16 ani, stăteam de pază la porumbi. Voiam să-mi iau o motocicletă și tata m-a pus la muncă. Aveam o bicicletă cu motor și un binoclu și dădeam roată zi și noapte să nu intre cineva cu căruța în câmp. Că așa se fura: intrau cu căruța în mijlocul câmpului, să nu fie văzuți, făceau o grămadă de pagubă, călcau tot porumbul. Acum vă dați seama că tata nu-și punea mare bază în mine, dar voia să mă facă să apreciez valoarea banului și să-mi cumpăr motocicleta din banii câștigați de mine”.

Citește mai mult

Octavian apolozan

Tavi, un tânăr din Constanța, și-a îndeplinit visul de a studia în străinătate, fiind în prezent student la Universitatea Tehnică din Delft (TU Delft), Olanda, una dintre cele mai renumite instituții de învățământ superior din Europa. Drumul său către această prestigioasă universitate a început încă din liceu, când și-a conturat pasiunea pentru matematică și informatică.

Citește mai mult