Bunica mea este pe moarte. Predica nepotului fără niciun Dumnezeu

Foto: Guliver Getty Images

Bunica mea pare bătrână de când lumea. Săraca de ea, s-a subțiat și s-a zbârcit de tot, în ciuda vigorii sale extraordinare, care încă o însuflețește. Noi, nepoții mai tineri, i-am prins doar ultimii ani, adică bătrânețea cea urâtă. Însă cu toții am auzit poveștile ei nemaipomenite, din tinerețe, am crescut cu ele și le știm pe dinafară. Personalitatea ei deosebit de puternică a marcat toată familia mea. Nepoți și strănepoți, cu toții ne regăsim în ea. I-am moștenit unele apucături, gesturi și atitudini.

S-a născut demult, nici măcar nu mai e clar când. Pe vremea aia, nici măcar nu se redactau certificate de naștere. Deși o sărbătorim în fiecare an, de ziua ei, noi știm că asta este doar o convenție, întrucât data exactă a nașterii ei este o informație iremediabil pierdută. Vremurile au fost tulburi în copilăria ei. Părinții ei au fost revoluționari. Aveau o viziune diferită de a celorlalți contemporani și distribuiau idei interzise în epocă, așa cum au făcut și legionarii sau comuniștii mai târziu. Părinții bunicii mele au fost permanent vânați de autorități și au fost nevoiți să trăiască în clandestineitate, aproape toată copilăria ei. Ca moșterire, nu i-au lăsat nimic altceva, în afara unor cărți vechi cu povești nemuritoare.

Însă bunica mea a fost, încă de mică, un copil minune, nemaivăzut de talentat și deosebit de inteligent. Cei care au cunoscut-o spuneau că are „har”. Mai întâi a învățat 3-4 dintre poveștile din carțile vechi, pe dinafară, apoi a început să le recite în public, lăsându-i pe oameni cu gura căscată. E adevărat, pe atunci, majoritatea nici nu știau să citească. A demonstrat din plin că are darul oratoriei, încă din fragedă copilărie, când a început să susțină discursuri lungi și articulate, filozofând despre lume și despre viață. Ascultătorii rămâneau uluiți. Părea că are câte o explicație pentru orice, iar explicațiile ei erau simple, pe înțelesul tuturor. Adulți în toată firea erau copleșiți de înțelepciunea copilei, iar unii au ajuns mai târziu să o venereze.

Ulterior, a început să facă mici numere de magie, iar rolul i s-a potrivit că o mănușă. Pe vremea ei nu erau mulți profesioniști în domeniu, prin sat. Iar contemporanii erau mult mai creduli decât sunt astăzi. Învăluind magia în cuvinte bine alese, reușea să-și convingă în unanimitate auditoriul de talentul ei. Acum, după atâția ani, aș putea spune că numerele ei de magie, care au ajuns atât de cunoscute de toată lumea, au fost de fapt calitatea ei principala. A fost deșteaptă să le arate, din când în când, doar ca să se reasigure că ceilalți sunt conștienți de puterile ei. Însă nu a abuzat niciodată de trucurile de iluzionism, la care se pricepea atât de bine. Nu le-a dezvăluit niciodată, ba nici măcar nu a acceptat că ar fi trucuri. Ea le numea minuni. Și acum le zice la fel.

Când s-a maturizat, succesul a început să i se urce la cap. În timp, devenise foarte populară, în toată provincia, chiar și în ținuturile îndepărtate de pe malul apei. Poveștile și pildele ei erau ascultate de mulțimi din ce în ce mai mari iar oamenii îi făceau donații generoase. Cu timpul, s-a specializat foarte temeinic și în domeniul finanțelor, și a început să facă bani. Bani, mulți, cu nemiluita. 

Fundația pe care a înființat-o bunica mea, pentru slăvirea ideilor părinților ei, a purtat numele unui erou mitologic, din cărțile ei vechi. Fantoma acestei himere a bântuit-o toată viața. Uneori ea reușea să se conecteze cu el, într-un fel supranatural, ba chiar susținea că-l poate transpune în realitate, prin magie. Spunea că-i datorează totul, dar niciodată nu am înțeles de ce. Ba chiar ne învăța și pe noi să ne considerăm datori acestui personaj legendar. Această fundație avea să devină, mai târziu, un colos financiar, care a trecut dincolo de ape, și de munți, și a ajuns chiar până la apa cealaltă.

Cu bărbații a avut mereu relații complicate. A cochetat cu mulți însă a îmbătrânit singură, fidelă iubitului ei imaginar. Și-a lăsat amanții să se ocupe de detaliile politice ale organizării provinciei, însă a clevetit mereu și s-a supărat aprig atunci când vanitatea ei a fost amenințată. Uneori era suficient să se zburlească la primari, iar funcționarii publici înghețau și îi făceau pe plac. I-a dominat cu subtilitate pe bărbații cei mai puternici ai vremurilor, a făcut uz de putere dar și-a păstrat și aura inocenței, în pofida implicării ei directe în multe decizii politice sau administrative, cu consecințe groaznice.

Marele său moment de cumpăna a fost exact la jumătatea vieții, atunci când fiii ei preferați s-au certat iremediabil, iar familia noastră s-a rupt practic în două. Motivele scandalului au fost, cel mai degrabă, orgoliile imense ale celor doi frați, favoriții mamei lor, de fapt niște progenituri răsfățate și egoiste, incapabile să coopereze spre binele familiei. Cel mare a rămas în casa părintească, iar fratele mai mic, a decis să se mute câteva dealuri mai spre răsărit. Până acum nu s-a găsit cale de mijloc pentru reunirea familiei, despărțită parcă de o mie de ani. Între timp, s-au mai certat și alții, unii au divorțat, alții au plecat să trăiască prin alte părți, uitând de legăturile de familie. Deși a suferit mult, bunica mea a continuat să-și iubească ambele familii principale, dar și pe soția divorțată a fratelui cel mare, care se mutase la miazănoapte, și chiar și pe rudele foarte îndepărtate, cei care se stabilsera peste apă cea mare sau în alte locuri.

Am învățat multe lucruri bune de la bunica mea, aproape toate. Ea este acolo, între primele mele amintiri ale vieții. Când eram mici, ne strângea la povești, ne dădea pilde și ne învăța să fim buni și omenoși. Iubea mult copiii și insista pe educarea lor corectă, în valorile ei, pline de consistență. Pe cei mai destoinici, de fapt pe cei mai obedienți dintre nepoții ei, i-a angajat la fundație. Le-a oferit în schimb o viață bună, practic le-a permis să se înfrupte în voie din averea ei incomensurabilă, pentru care, fie vorba-ntre noi, nu a plătit niciodată taxe. Nouă, celorlalți, ne-a cerut doar respect, adică niște osanale periodice și niște plăți simbolice pentru serviciile furnizate de fundația ei. Faptul că educația ei ne-a făcut să fim oamenii care suntem, ăsta ar trebui să fie motivul recunoștinței noastre, așa spunea.

Recunosc, mie și unora dintre noi, cei mai tineri nepoți, ne era frică de ea. Mie mi se părea un schelet cu dinți de aur. Atmosfera din casa ei era apăsătoare, mirosul era greu iar decorațiile vechi cu simboluri mistice îmi aprofundau senzația de teamă. Am înțeles de mic că era ceva măreț în istoria ei, însă teama era cea care mă copleșea, nu înțelepciunea învățăturilor ei. Pe măsură ce am crescut, am citit și am umblat, am început să fiu curios, apoi am devenit trufaș, iar asta era ceva ce bunica mea nu putea să suporte în familia ei. Ne-am certat de multe ori. Eu am întrebat-o doar atât: „De unde știi tu lucrurile pe care ni le spui? Nu sunt oare doar niște discursuri pe care le-ai citit în niște cărți vechi?“. A boscorodit ceva despre oaia rătăcită, m-a făcut obraznic, necuviincios și nerecunoscător și m-a amenințat cu suferința. Până la urmă, m-a diagnosticat cu deșertăciune și poate a avut dreptate: mie mi-a plăcut întotdeauna deșertul.

Ce nu mi-a plăcut niciodată la educația ei a fost disciplina exagerată. Avea obsesia asta, ca toți să fim la fel, să facem aceleași ritualuri și să urmăm aceeași conduită. Era absolut convinsă că ea deține adevărul, în plinătatea lui, fiind practic o fundamentalistă, așa cum am putea numi-o astăzi. Foarte exigentă și foarte riguroasă, ne certa și ne cicălea pe toți, pentru orice mică abatere de la regulile inventate de ea, care se aplicau și în gospodărie, și în afara ei.

Începuse să se contrazică flagrant, de fapt unii dintre nepoți au sesizat câteva contradicții vechi, dar perseverate, din ignoranță, în toată familia mea. Cu timpul, bunica mea a ajuns să aprecieze mai mult forma decât conținutul. Predicile ei din tinerețe nu se mai potriveau cu realitatea practică a unei lumi în continuă schimbare. Pentru a-și atinge obiectivele, cerute de ego-ul ei permanent însetat, a început să facă rabat de la esența propriilor învățături. Predica bunătatea, însă ea era rea sau răzbunătoare deseori, și propovăduia iubirea, însă ne incita la ură împotriva celorlalți. Se pretindea umanistă și pacifistă, cum ar fi trebuit să fie, dacă ar fi respectat povețele, pe care ea însăși le predica, însă nu i-a păsat niciodată de cineva din afara familiei ei, ba chiar și-a trimis copiii la scandaluri cu străinii, doar că să arate ce puternică e familia ei. 

A nutrit tot timpul o ură ancestrală împotriva celor care nu erau rude cu noi. În provincia ei, nu i s-au opus mulți, însă dincolo de ape, și mai ales dincolo de munți, poveștile ei nu au avut aceeași popularitate. Acolo erau mai credibile poveștile altora iar turneele bunicii mele nu au avut prea mare succes. La fel, nici poemele veneticilor nu reușeau să-i cucerească pe ai noștri, și foarte puțini localnici se emoționau la poveștile fantastice de prin alte părți. Iar dacă aveau nevoie de alinare, o găseau tot la bunica mea.

Plăcerea vinovată a bunicii mele a fost mereu viața bună. Așa cum se întâmplă deseori, austeritatea din copilărie a făcut-o să-și dorească, mai târziu, foarte multe lucruri materiale, lumești. I-au plăcut confortul, casele mari și aurul. Nici o apariție publică a ei, nu putea să nu includă complexe accesorii din aur. N-a mai fost niciodată modestă. În perioada maximei popularități a exagerat, epatând cu bogăția ei. Ajunsese să dețină mai multe case, în fiecare oraș, iar casele ei erau cele mai mari și mai grandioase clădiri din cartier.

Acum, multe dintre aceste case au rămas în administrarea unor arendași loiali, care le întrețin, chiar dacă cer câțiva euro vizitatorilor curioși. Totuși, proprietatea ei este indiscutabilă și toți administratorii îi plătesc cota ei parte. Nici acum, la bătrânețe, nimeni nu are curaj să trișeze cu banii ei sau ai fundației. Renumele ei de exigență din trecut încă dă fiori angajaților ei din toată provincia. În vremuri în care cruzimea și violența erau mai larg tolerate, acuzațiile ei au dus la mai multe condamnări capitale, chiar dacă ele au fost orientate spre binele umanității. Dar frica de ea și de furia ei, a rămas. Și oricum, toate casele ei, din toată lumea, sunt însemnate corespunzător, cu pecetea familiei noastre, iar cetățenii știu cui aparțin ele. Când una dintre casele ei celebre din Paris a luat foc, acum câțiva ani, incendiul a stârnit un val de empatie în familia noastră, de parcă ar fi ars propria noastră casă, nu a ei.

Viața ei a fost tumultoasă, vremurile au fost tulburi uneori, dar bunica mea a reușit să o scoată la capăt, până în ziua de astăzi. Ideile ei i-au însuflețit pe nepoți să coopereze, să concureze cu alții și să se autodepășească. Comunitatea noastră nu ar fi avut nici o șansă să se dezvolte atât de armonios, dacă ea nu ar fi trăit. Contribuția ei a fost esențială și deosebit de utilă. Însă, a avut și lipsuri. A fost prea dogmatică în respectarea de către toți a adevărurilor ei vechi si irefutabile, s-a comportat ca un zbir, iar pentru a nu-și pierde din autoritate, a pus mereu piedici progresului intelectual al nepoților ei. Nu ar fi vrut ca ceilalți să ajungă prea deștepți, să-i descopere trucurile și să-i pună astfel la îndoială „harul”. Din păcate, acum la bătrânețe, mitul ei s-a cam răsuflat. Iar COVID este prea puternic, chiar și pentru ea. Acum nu îi mai poate ajuta pe ceilalți, nu se mai poate ajuta nici pe ea. Și mi se pare mie că, după tot ce a realizat în viață, acum foarte puțini urmași mai au nevoie de ea.

E posibil ca amenințarea COVID 19 să o fi atins deja. Nu cred că vom afla, cel puțin cât mai trăiește, pentru că e foarte încăpățânată și nu vrea în ruptul capului să audă de teste. Are aceeași vizune mistică despre lume, continuă să creadă că e amortală. Acum e izolată în casă, o situație în care nu a mai fost niciodată. A fost o femeie activă toată viața iar casele ei erau mereu pline de oameni. Nu a fost ușor să o închidem în casă, noi, cei care îi vrem binele. Ironic, soluțiile ei miraculoase nu mai sunt acceptate nici măcar de noi, cei din familia ei.

Bunica noastră este pe moarte acum. La căpătâiul ei ne-am strâns nepoți, din 3 zări:

Unii, ca mine, sunt încă revoltați de efortul risipit pe ritualurile ei și îi reproșăm traiectoria iluzorie pe care s-a străduit să ne înscrie în viață. 

Majoritatea sunt cei care vor să-i iertăm păcatele, așa cum ea ne-a învățat.

Iar unii pur și simplu nu cred că va muri. Nepoții cei mai apropiați sunt fundamentaliști ca și ea și mult prea dogmatici pentru a accepta că nici măcar veșnicia nu există, iar orice are un început, are și un sfârșit.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp