Foto: Dragoș Savu
Se apropie cu pași grăbiți finalul celor 2 ani de misionarism. Nu a fost despre împărtățirea unei cărți sfinte, ci despre împărtășirea unor valori, a unui fel de a fi și de a face educație. Un fel de a trăi, de a ne raporta la noi și la aproapele nostru. 2 ani în care de prea multe ori am fost frustrat, nemulțumit, revoltat, 2 ani în care am luat cu mine acasă, în somn, în discuțiile cu prietenii, cu familia poveștile copiilor, unele mai triste, altele cu un final ceva mai fericit. 2 ani în care zi de zi am sperat în puterea oamenilor de a deschide ochii și de a scoate nefericirea, inerția, lipsa de sens, relațiile toxice din propriile vieți.
Acești ani m-au tranformat pentru totdeauna și m-au făcut să văd și mai clar de ce aleg oamenii ăia pe care rar îi vedem la televizor sau auzim de ei să rămână aici în țară, să facă din viețile lor și ale oamenilor din jurul lor vieți ceva mai bune.
Era o vorbă: fă rai din ce ai. Asta mi-a călăuzit pașii zi de zi spre școală. Fie că eram răcit, fie că era un frig de crăpau pietrele la ora 7 când ajungeam deja în școală iarna și găseam de multe ori clasa încuiată așteptându-le pe îngrijitoare, fie că eram dărâmat emoțional de o despărțire am rezistat. În acești ani o singură zi nu am lipsit fără a pleca tot în scop profesional. Dacă e să le adun cred că au fost șapte zile, cinci zile pe care le-am petrecut în sesiuni de training la Teach for Romania, restul de două pregătindu-mă să devin trainer pentru colegii profesori și directorii de școli.
Au fost luni în care weekend-ul venea o dată pe lună. Am dat necondiționat energie, pricepere, competență, entuziasm, motivație, încredere. Nu am așteptat recunoaștere. Un simplu mulțumesc de la copiii pe care i-am cunoscut în septembrie 2015 făcea cât toate diplmele adunate în toți anii de școală, participări la conferințe, olimpiade, cât toate recunoașterile publice de la tot felul de evenimente. Știam că de la ei e sincer și e rodul muncii noastre de zi cu zi.
Mi-am judecat aspru colegii profesori și învățători. În timp, am învățat să mă repoziționez și să încerc să-i înțeleg. Uneori reușesc, alteori mă simt depășit și renunț. Îmi dau seama că puterile mele sunt limitate, că e nevoie de timp pentru ca oameni în toată firea, cu zeci de ani la catedră să producă în ei o schimbare oricât de mică ar fi ea. Sunt zile în care spun nu pot, apoi îmi amintesc de Florin și de povestea lui cu „Furie, eu sunt șeful tău! Nu te las să fiu sclavul tău!”, prind putere și merg înainte.
Sunt zile în care furia pe cei care fac programe și conduc acest sistem educațional mă face să fiu negru de supărare (și-așa sunt mai brunet). Îmi spun că voi revoluționa sistemul, că voi aduce dreptate acolo unde incompetența, interesele personale, reaua-voință au făcut și fac să zacem într-o stare în care copilul este văzut ca un instrument ce primește, că vrea că nu vrea, partituri pe care trebuie să le ducă. Revin apoi printre hârtiile și comisiile nesfârșite din școala românească și-mi spun iarăși că e nevoie de timp. Timpul la noi pare însă că e frate cu inerția.
Portretul lui M.
În toată povestea de mai sus apar însă și capitole care îmi dau speranță, bucurie, mă fac să pot spune că educația e cea care poate schimba destine. Un astfel de capitol a fost scris de una dintre fetițele din clasă. M. urmează să se mute din școală. Acum 2 ani a rămas fără tată. A fost o tragedie pentru toată familia. Din acel moment zâmbetul rar a mai apărut pe fața ei. Era mereu retrasă, îngândurată, uneori îi spuneam de 2 ori pe nume până să revină cu gândurile și atenția la activitate.
Ceva fantastic s-a întâmplat cu ea însă. La început de noiembrie, vorbind cu consilierul din școală, am reușit să o programez pe M pentru câteva întâlniri unu la unu. Mai fusese la psiholog, însă pentru ea lucrurile au rămas la fel. În 2 întâlniri cu consilierul școlii a reușit să-și recunoască frici și neputințe pe care aproape 2 ani nimeni nu le-a putut descoperi. A ajuns acasă și cu o putere fantastică a vorbit cu mama despre toată durerea ei. Din acel moment, M. a devenit un alt om. A început să lucreze suplimentar, să zâmbească, să aibă încredere în ea, să vorbească tare și ferm atunci când dă un răspuns, a început să-și recâștige prietenele, să redesopere bucuria dată de joc și joacă, a început să fie din nou copil. Astăzi ne-am luat la revedere pentru a treia oară, ne vom lua și mâine încă o dată.
Tot azi m-a sunat mama să-mi mulțumească pentru tot ce am construit împreună și să-mi spună că abia mâine îi ajunge buletinul cu noua adresă și că M. va veni încă o zi la noi în clasă. Eu m-am bucurat nespus să aud vocea unei mame care a suferit prea mult și care după o perioadă de durere și-a putut reface viața. Acum M. are o soră, îi sclipesc ochii când vorbește de ea, când vorbește despre noul tată. Nu l-am cunoscut, însă din ce-mi povestește M. știu că e un om extraordinar care oferă iubire în mod necondiționat.
E povestea unui copil care a răzbit durerea, singurătatea, tristețea. E povestea unui copil ce a primit ajutor și l-a acceptat. E povestea unui copil ce îmi arată că putem deschide uși către o viață frumoasă, că putem aduce fericire și oportunități de creștere și învățare, dar că depinde și de celălalt dacă acceptă darul primit.
Mai sunt câteva luni până când dragonii mei își vor lua zborul în clasa a V-a, iar eu îmi voi lua zborul către o altă comunitate în care să pot aduce ce am eu mai bun. Când m-am apucat de scris acest articol aveam în gând să-i pun titlul „Dragă sistem, nu te iubesc”. Acum trebuie să recunosc că nu mai sunt la fel de hotărât. Da, nu iubesc sistemul pentru toată rigiditatea de care dă dovadă, pentru felul în care recrutează oameni și-i pregătește pentru a fi buni profesioniști. Îl iubesc însă pentru că dacă starea de fapt nu ar fi fost cea prezentă, eu nu aș fi putut trăi poate cei mai impresionanți ani din viața mea. Așa că îi mai dau o șansă.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Daca va intereseaza functionarea sistemelor, mai ales cele similare celui din educatie, va recomand cartea "Principiul lui Peter" . Este scrisa de un sociolog, Peter, care a studiat viata sistemelor dar care a fost ajutat sa scrie de un ziarist, astfel ca aceasta carte (se poate citi in 2-3 ore) sa fie o lectura usoara si placuta, nu doar instructiva.