Sari la continut

Spune-ți părerea! Intră alături de noi în comunitatea Republica

Vă invităm să intrați în Comunitatea Republica, grupul de Facebook în care contributorii, cei care își scriu aici ideile, vor sta de vorbă cu tine. Tot ce trebuie să faci este să ceri intrarea în acest spațiu al dialogului.

Ce știu acum e că școala e locul unde oamenii pot sădi fericire. Semnat: un învățător

Era 14 septembrie. Vedeam pentru prima dată curtea Școlii Ferdinand plină de oameni, mai mari sau mai mici, mai gălăgioși sau mai tăcuți, copii în uniforme, culori stridente pe unele rochii, cămăși descheiate poate prea mult la băieții din clasa a VIII-a, învățătoare și profesori emoționați că-și revăd după aproape 3 luni copiii. În toată îmbulzeala asta se mai adaugă și o căldură ce face ca statul afară în soare să fie un adevărat test - o fi evaluarea inițială de care am tot auzit în Leadership Summer Academy. 

O evaluare însă care avea să-mi testeze curajul, empatia, sentimentul grijii și a implicării în viața comunității, a aproapelui, orice vârstă ar fi avut el.

Mă uit pe asfaltul proaspăt iar printre zecile de picioare ce roiesc de ici colo, observ scris mare III B. 

Mi-am zis: ai mei sunt! Intru timid în rând. Se pare că ei deja știau că vor avea un domn. Nu se așteptau însă să fie așa tânăr. Mă simt parcă iarăși puști. Emoțiile din anii când începeam școala mă năpădesc și mă fac mic de tot. Pare că locul meu e mai potrivit în spatele rândului, nu în față. Ajungem în clasă, ne cunoaștem, timiditate de ambele părți ale frontului. Simt că mă fâstâcesc, parcă nu mai am cuvinte. Au fost 2 ore care au stors din mine stele și furnici, maimuțe și chirpici (vorba unui prieten).

Au urmat 4 săptămâni de foc. Cu o doză mare de optimism și naivitate, poate, am zis că voi face lucruri mărețe. Fusesem avertizat că am primit clasa cu cele mai mari provocări din școală. Mi-am zis că o scoatem noi la capăt, într-un fel sau altul. A trecut prima săptămână: niciun rezultat. Vine a doua săptămână. Pregătesc lecții după diverse metode, aduc jocuri, îmi storc ultimele puteri în speranța că voi putea să trec de alea 10 minute în care ne înțelegem unii cu alții, reducându-le pe cele 40 în care ne războim cu cele mai tăioase arme. Spre finalul săptămânii apare și tabără câștigătoare și da, era de partea copiilor. Avea să fie prima dată când simțeam că nu mai am puteri. Din 50 de minute cât avea ora, 40 alergam prin clasă după puștani încercând să-i fac să stea potoliți, purtam discuții despre valori, o mare plictiseală pentru ei, și da, aveau dreptate.

În a treia săptămână intru în cabinetul doamnei directoare, mă vede frânt și mă ia în brațe. Îmi găsesc cu greu cuvintele, nu știu cum să încep. Îi spun prin tot ce trec, cât de mic mă simt și că am luat decizia să renunț, nu sunt destul de bun pentru asta. Stăm în jur de o oră. Începem să povestim despre viețile noastre, despre frici, bucurii nespuse, aflăm că deși ne despart 40 de ani suntem atât de apropiați unul de altul. Înainte de a mă ridica să dau să plec mă ia de mână, mă privește în ochi, o privire ce ajunge și străpunge toate zidurile, și îmi spune: Ce e mai ușor, să renunți sau să continui? Aveam să stau cu gândul ăsta 3 zile. 

Luni dimineață mi-am adunat puterile și am revenit. Am revenit cu gândul de a-i asculta și asta am făcut. Ne-am pus armele pe masă și ne-am ascultat unii altora nevoile. Încetul cu încetul au apărut și rezultatele. Aveam să facem festivalul toamnei, puterea era la copii, de ei depindea dacă aveam să ne distrăm ori ba. Au început să muncească, să strângă fructele necesare pentru a-și putea face rost de bilete, au început să meargă la bibliotecă și să o stoarcă de puteri pe doamna bibliotecară, își spuneau unii altora ce cărți au citit, ce ar putea să mai citească. În curând toată școala avea să știe de merele lor luate din cărți.

Au venit vremuri bune și mai nebune atât pentru ei cât și pentru mine. Încetul cu încetul progresul dădea semne că apare. Vine vacanța de iarnă, ne urăm sărbători fericite și aveam să ne întâlnim când nămeții păreau că vor să ascundă școala de privirea trecătorilor grăbiți către gara Obor. Lunile ce au urmat aveau să-mi aducă o lecție pe cât de prețioasă pe atât de necesară: dacă te culci pe-o ureche crezând că lucrurile merg bine ți-o iei rău.

Pe front era acum pace însă au început să apară câțiva răzvrătiți. Motivele sunt multe, unele vin și de la mine, altele vin din alte împrejurări. Am continuat așa până prin luna martie când ne-am hotărât să facem grupuri diferențiate de învățare. Așa că după ore rămâneam în fiecare zi încă 2 ore cu câte o gașcă de 4-5 copii. A venit soarele, puteam ieși afară. La matematică ajunsesem la împărțire iar una din grupe avea dificultăți cu împărțirea la 7 și 8. Știam de la o colegă mai mare din Teach că îi învățase pe copiii ei fizica mergând pe terenul de baschet. Mi-am zis să încerc și eu. Ne-am luat mingea de baschet, am trasat 10 linii pe teren, numerotate de la 1 la 10. În funcție de cât de departe ajungea mingea de coș rezolvam fiecare câte o împărțire la numărul la care aterizase mingea. Și uite așa azi, așa mâine, Florin vine la mine într-o zi și îmi spune că el s-a îndrăgostit de matematică și că vrea să lucreze mai mult.

I-am luat în brațe și mi-am cerut iertare. A fost dureros să realizez cât de multe măști mi-am pus în relația cu copiii, că nu mi-a dat voie să greșesc natural și să învăț din asta, că nu am învățat din greșelile lor.

No, după porția asta de motivație balanța trebuia ținută și de cei care aveau să-mi aducă provocări. Alex, părea că de la o zi la alta aduce arme noi, tehnici noi, doar, doar lupta va deveni mai aprigă. Totul până într-o după amiază. Ne luăm flautele germane, mergem într-o sală liberă și începem să cântăm. Repetam melc, melc, codobelc. Înțelegerea ne-a fost că după ce repetăm facem o porție de exerciții la limba română. Așa a și fost. Eram 4 oameni: 3 copii și un adult. Unul dintre puști era Alex. Era bucuros, îi place mult să cânte la fluier. Îl liniștește și îl face să se simtă important. Le dau ca sarcină să realizeze împreună un text în care să folosească cel puțin 5 verbe. Între timp merg până în cancelarie, îmi uitasem câteva materiale. Când mă întorc pe tablă stătea scris un text de vreo 6 rânduri care spunea așa:

Într-o zi, 3 elevi încercau să prindă rădăcini în împărăția verbului cu domnul lor. Ei învățau unii de la alții, ajutându-se la teme. Domnul lor era foarte bucuros că se înțelegeau cu toții. Într-un final au început să prindă rădăcini. Atunci au făcut petrecere în pijamale.

Cei mai buni prieteni în împărăția verbului.

Cu greu m-am așezat și am citit textul. Mi-am dat seama cât de mult am greșit, cât de mult am uitat ce înseamnă smerenia, să nu-ți pierzi încrederea că fiecare copil poate, că fiecare copil are o sămânță extraordinară de bunătate. I-am luat în brațe și mi-am cerut iertare. A fost dureros să realizez cât de multe măști mi-am pus în relația cu copiii, că nu mi-a dat voie să greșesc natural și să învăț din asta, că nu am învățat din greșelile lor.

Povestea a continuat, zilele au venit, s-au dus, unele semințe au crescut, unele mai au nevoie de apă și lumină, inclusiv la mine. Ce știu acum e că școala e locul unde oamenii pot sădi fericire. Cu toate greutățile cu care vin copiii, cu toate gândurile mai bune sau mai puțin bune cu care venim noi adulții, atunci când ne revedem și începem activitățile știm că țelul nostru e să fim împliniți cu noi înșine și să putem trăi fericiți, așa cum suntem, mari sau mici.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Așa este, dacă lucrezi cu copii, copilărești și tu.
    Noi, în deschiderea școlii ne gândim numai la copii, dar și profesorii sun oameni obișnuiți , și ei au emoții, deși în centrul atenției noastre se află copii.
    • Like 0
  • Superb textul și inima din spatele lui. Felicitări!
    • Like 0


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Speranța Farcă

„Părinții sunt foarte angoasați, aud peste tot că copilul lui cutare face așa, copilul lui cutare face așa. Și se gândesc că ei nu oferă același start copilului lor, care va intra în competiție cu acei copii care au făcut toate acele cursuri. Gândim educația și viața ca pe o competiție”, spune Speranța Farca.

Citește mai mult

Șezlonguri în apă la Marea Neagră

Este o adevărată luptă între turişti pentru a prinde cel mai apropiat pat de plajă lângă apă deşi nu stau prea mult pe sezlong şi apoi tot ei se plâng că nu au soare pentru a se bronza din cauza umbrelelor extrem de apropiate.

Citește mai mult

Foto pentru textul Arinei Angelescu

Plec în oraș. Nu apuc să conduc prea mult când aud telefonul. E mama, care rămăsese cu cel mic. Inima îmi bate deja mai tare. Îmi trec tot felul de scenarii prin cap. Niciunul prea fericit. Răspund. Nu e mama. E băiețelul meu. Plânge în hohote și lasă puțin spațiu ca eu să înțeleg ceva. Nu-știu-ce grisine pe care le-am uitat acasă?!

Citește mai mult

Andrei Ene

AntiFragile, un startup care dezvoltă un sistem de etichete inteligente, care permit monitorizarea de la distanță a coletelor pe parcursul procesului de transport, a fost desemnat vineri seara câștigătorul competiției UPGRADE 100 Floors Elevator Pitch. Pe scurt, eticheta își schimbă culoarea dacă pachetul a fost scăpat de curieri.

Citește mai mult