Era 14 septembrie. Vedeam pentru prima dată curtea Școlii Ferdinand plină de oameni, mai mari sau mai mici, mai gălăgioși sau mai tăcuți, copii în uniforme, culori stridente pe unele rochii, cămăși descheiate poate prea mult la băieții din clasa a VIII-a, învățătoare și profesori emoționați că-și revăd după aproape 3 luni copiii. În toată îmbulzeala asta se mai adaugă și o căldură ce face ca statul afară în soare să fie un adevărat test - o fi evaluarea inițială de care am tot auzit în Leadership Summer Academy.
O evaluare însă care avea să-mi testeze curajul, empatia, sentimentul grijii și a implicării în viața comunității, a aproapelui, orice vârstă ar fi avut el.
Mă uit pe asfaltul proaspăt iar printre zecile de picioare ce roiesc de ici colo, observ scris mare III B.
Mi-am zis: ai mei sunt! Intru timid în rând. Se pare că ei deja știau că vor avea un domn. Nu se așteptau însă să fie așa tânăr. Mă simt parcă iarăși puști. Emoțiile din anii când începeam școala mă năpădesc și mă fac mic de tot. Pare că locul meu e mai potrivit în spatele rândului, nu în față. Ajungem în clasă, ne cunoaștem, timiditate de ambele părți ale frontului. Simt că mă fâstâcesc, parcă nu mai am cuvinte. Au fost 2 ore care au stors din mine stele și furnici, maimuțe și chirpici (vorba unui prieten).
Au urmat 4 săptămâni de foc. Cu o doză mare de optimism și naivitate, poate, am zis că voi face lucruri mărețe. Fusesem avertizat că am primit clasa cu cele mai mari provocări din școală. Mi-am zis că o scoatem noi la capăt, într-un fel sau altul. A trecut prima săptămână: niciun rezultat. Vine a doua săptămână. Pregătesc lecții după diverse metode, aduc jocuri, îmi storc ultimele puteri în speranța că voi putea să trec de alea 10 minute în care ne înțelegem unii cu alții, reducându-le pe cele 40 în care ne războim cu cele mai tăioase arme. Spre finalul săptămânii apare și tabără câștigătoare și da, era de partea copiilor. Avea să fie prima dată când simțeam că nu mai am puteri. Din 50 de minute cât avea ora, 40 alergam prin clasă după puștani încercând să-i fac să stea potoliți, purtam discuții despre valori, o mare plictiseală pentru ei, și da, aveau dreptate.
În a treia săptămână intru în cabinetul doamnei directoare, mă vede frânt și mă ia în brațe. Îmi găsesc cu greu cuvintele, nu știu cum să încep. Îi spun prin tot ce trec, cât de mic mă simt și că am luat decizia să renunț, nu sunt destul de bun pentru asta. Stăm în jur de o oră. Începem să povestim despre viețile noastre, despre frici, bucurii nespuse, aflăm că deși ne despart 40 de ani suntem atât de apropiați unul de altul. Înainte de a mă ridica să dau să plec mă ia de mână, mă privește în ochi, o privire ce ajunge și străpunge toate zidurile, și îmi spune: Ce e mai ușor, să renunți sau să continui? Aveam să stau cu gândul ăsta 3 zile.
Luni dimineață mi-am adunat puterile și am revenit. Am revenit cu gândul de a-i asculta și asta am făcut. Ne-am pus armele pe masă și ne-am ascultat unii altora nevoile. Încetul cu încetul au apărut și rezultatele. Aveam să facem festivalul toamnei, puterea era la copii, de ei depindea dacă aveam să ne distrăm ori ba. Au început să muncească, să strângă fructele necesare pentru a-și putea face rost de bilete, au început să meargă la bibliotecă și să o stoarcă de puteri pe doamna bibliotecară, își spuneau unii altora ce cărți au citit, ce ar putea să mai citească. În curând toată școala avea să știe de merele lor luate din cărți.
Au venit vremuri bune și mai nebune atât pentru ei cât și pentru mine. Încetul cu încetul progresul dădea semne că apare. Vine vacanța de iarnă, ne urăm sărbători fericite și aveam să ne întâlnim când nămeții păreau că vor să ascundă școala de privirea trecătorilor grăbiți către gara Obor. Lunile ce au urmat aveau să-mi aducă o lecție pe cât de prețioasă pe atât de necesară: dacă te culci pe-o ureche crezând că lucrurile merg bine ți-o iei rău.
Pe front era acum pace însă au început să apară câțiva răzvrătiți. Motivele sunt multe, unele vin și de la mine, altele vin din alte împrejurări. Am continuat așa până prin luna martie când ne-am hotărât să facem grupuri diferențiate de învățare. Așa că după ore rămâneam în fiecare zi încă 2 ore cu câte o gașcă de 4-5 copii. A venit soarele, puteam ieși afară. La matematică ajunsesem la împărțire iar una din grupe avea dificultăți cu împărțirea la 7 și 8. Știam de la o colegă mai mare din Teach că îi învățase pe copiii ei fizica mergând pe terenul de baschet. Mi-am zis să încerc și eu. Ne-am luat mingea de baschet, am trasat 10 linii pe teren, numerotate de la 1 la 10. În funcție de cât de departe ajungea mingea de coș rezolvam fiecare câte o împărțire la numărul la care aterizase mingea. Și uite așa azi, așa mâine, Florin vine la mine într-o zi și îmi spune că el s-a îndrăgostit de matematică și că vrea să lucreze mai mult.
I-am luat în brațe și mi-am cerut iertare. A fost dureros să realizez cât de multe măști mi-am pus în relația cu copiii, că nu mi-a dat voie să greșesc natural și să învăț din asta, că nu am învățat din greșelile lor.
No, după porția asta de motivație balanța trebuia ținută și de cei care aveau să-mi aducă provocări. Alex, părea că de la o zi la alta aduce arme noi, tehnici noi, doar, doar lupta va deveni mai aprigă. Totul până într-o după amiază. Ne luăm flautele germane, mergem într-o sală liberă și începem să cântăm. Repetam melc, melc, codobelc. Înțelegerea ne-a fost că după ce repetăm facem o porție de exerciții la limba română. Așa a și fost. Eram 4 oameni: 3 copii și un adult. Unul dintre puști era Alex. Era bucuros, îi place mult să cânte la fluier. Îl liniștește și îl face să se simtă important. Le dau ca sarcină să realizeze împreună un text în care să folosească cel puțin 5 verbe. Între timp merg până în cancelarie, îmi uitasem câteva materiale. Când mă întorc pe tablă stătea scris un text de vreo 6 rânduri care spunea așa:
Într-o zi, 3 elevi încercau să prindă rădăcini în împărăția verbului cu domnul lor. Ei învățau unii de la alții, ajutându-se la teme. Domnul lor era foarte bucuros că se înțelegeau cu toții. Într-un final au început să prindă rădăcini. Atunci au făcut petrecere în pijamale.
Cei mai buni prieteni în împărăția verbului.
Cu greu m-am așezat și am citit textul. Mi-am dat seama cât de mult am greșit, cât de mult am uitat ce înseamnă smerenia, să nu-ți pierzi încrederea că fiecare copil poate, că fiecare copil are o sămânță extraordinară de bunătate. I-am luat în brațe și mi-am cerut iertare. A fost dureros să realizez cât de multe măști mi-am pus în relația cu copiii, că nu mi-a dat voie să greșesc natural și să învăț din asta, că nu am învățat din greșelile lor.
Povestea a continuat, zilele au venit, s-au dus, unele semințe au crescut, unele mai au nevoie de apă și lumină, inclusiv la mine. Ce știu acum e că școala e locul unde oamenii pot sădi fericire. Cu toate greutățile cu care vin copiii, cu toate gândurile mai bune sau mai puțin bune cu care venim noi adulții, atunci când ne revedem și începem activitățile știm că țelul nostru e să fim împliniți cu noi înșine și să putem trăi fericiți, așa cum suntem, mari sau mici.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Noi, în deschiderea școlii ne gândim numai la copii, dar și profesorii sun oameni obișnuiți , și ei au emoții, deși în centrul atenției noastre se află copii.