Ceilalți sunt oglinzile noastre

Am cunoscut ieri, într-o sală de așteptare, o femeie extrem de frumoasă. Deși nu era vreo fetișcană, avea un gen de prezență care umple spațiul de magie. Avea părul blond și ondulat care încadra perfect o pereche de ochi de albastrul cerului, albastrul acela perfect pe care nu-l vezi decât în cărțile de povești. Mi-a atras atenția de când a intrat în sală și am privit-o admirativ, pentru că rar vezi femei trecute bine de 40 de ani care aduc cu ele genul acesta de farmec într-o încăpere. Apoi, cineva a întrebat-o ceva și i-am auzit vocea. Era cea mai frumoasă voce pe care am auzit-o eu vreodată. Clară, perfectă, cu o linie melodică aparte. Și atunci i-am zis: “N-am auzit în viața mea o voce atât de frumoasă. Dacă ar fi să înregistrez o carte de povești pe care să adorm, exact cu vocea asta mi-ar plăcea să fie citită”. 

Deloc sfioasă, femeia mi-a spus că știe că are vocea frumoasă și că e frumoasă, în general. Având niște timp la dispoziție, am întrebat-o cu ce se ocupă. Și mi-a spus că face terapie prin artă cu copii. Mi-a povestit că problemele copiilor cărora le preda pictura au determinat-o să facă și psihologia și că, în esență, vrea să vindece copiii de traumele pe care, fără voia lor, adesea părinții le cauzează. Dar n-am putut intra prea mult în detalii. Trebuia să plec, așa că mi-am luat rămas bun. 

La despărțire, femeia mi-a zis așa: “Să știi că simplul fapt că vocea mea ți s-a părut frumoasă, că eu ți-am părut frumoasă, că ai văzut toate astea în mine, îmi spune, de fapt, cum ești tu. Tu ai vocea frumoasă, tu ești frumoasă! Și există o formă de meditație pe care ți-o recomand. Să privești vreme de trei minute în ochii celui din fața ta și să vezi cum te simți. Pentru că ceilalți sunt oglinzile noastre. Ce vedem în ei e deja în noi!”

Am plecat cu sufletul ușor din sala de așteptare. Și mi-a rămas în minte ideea asta: “Ceilalți sunt oglinzile noastre”. Pe drum mă gândeam la societatea asta, așa cum a ajuns ea să devină și să fie. La mesageria mea plină de injurii și jigniri. La Teatrul Evreiesc. La comunicarea virtuală de pe rețele. La un clip cu un bărbat care amenința toată “specia evreiască”. La toate epitetele care mi-au înfundat urechile în aceste ultime două luni. Și le așezam alături de ideea acelei femei frumoase: “ceilalți sunt oglinzile noastre”. Ce vedem în ceilalți e deja în noi și ce spunem celorlalți e despre noi.

Și-atunci am înțeles nu că oamenii care înjură sunt urâți. Nici că oamenii care văd răul peste tot sunt răi. 

Ci că e multă durere în societatea românească. Durere reală. Durere justificată de ani întregi în care s-a greșit și nu s-a plătit. De ani întregi în care am crezut că trăim într-un stat de drept, când el era strâmb. Durere venită din sete și foame de niște ceva adevărat. De niște oameni care să spună verde-n față ce se întâmplă cu noi. De cineva care să ne conducă ca pe un popor, nu ca pe o turmă de oi proaste. De cineva care să ne respecte. Pe toți. Culți, inculți, săraci, bogați, specialiști, amatori, zidari, influenceri, magicieni, jurnaliști, zugravi, vânzători. Și n-am primit toate astea când am avut nevoie. 

Durerea s-a simțit la fel. Pentru toată lumea. Diferența stă însă în faptul că o parte din societate a înțeles că ura nu rezolvă problemele. Că doar încarcă sufletul inutil și-l expune la pericole mai mari decât orice altceva. Că e mai bine să fii prea tolerant decât deloc tolerant. Și că întotdeauna e loc pentru discuție. 

Cealaltă parte a societății, însă, a mers pe instinct. Instinctul de a detesta. Un instinct care, deși omenesc, schimonosește. Și atunci, în loc să vezi frumosul acolo unde există, preferi să generalizezi. Și să tratezi pe fiecare om ca pe o parte dintr-un grup pe care fie îl detești, fie îl admiri. Și cine nu e în grupul tău, e incontestabil dușmanul tău. Deși, așa cum îmi spunea mie femeia aceea frumoasă, inclusiv dușmanul tău e oglinda ta. Poate că exact ce vezi greșit în el e deja greșit în tine. Sau poate nu e greșit, dar tu așa simți.

Suntem azi într-un moment al tensiunii. În care elasticul e în punctul de rupere. O fi bine oare să ne pleznească în ochi? Sau poate o fi mai rezonabil să facem acel exercițiu despre care îmi vorbea mie femeia cu voce frumoasă: “Privește trei minute în ochii unui om și vezi cum te face să te simți!”

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp