Cele trei lucruri care mă atrag la Corto Maltese. Despre refuzul sistematic de a îmbrățișa orbește o ideologie

Înecat în soare, micul port trăsnea a pește, motorină și parfum scump. Responsabil cu primele două duhori era un pescador pe care câțiva marinari burtoși și arși de soare încercau să-l pregătească pentru un nou drum. Câteva zdrențe proaspăt spălate fluturau în vânt, agățate de catarg, în vreme ce vrafuri de haine pe care le bănuiai îndelung folosite zăceau pe năvoadele adunate grămadă. Mireasma venea de la un iaht cochet ancorat în vecinătate, gata să ridice ancora și să ducă pe o plajă exclusivistă un grup de turiști străini. Izbit de un așa cocktail olfactiv, mi-am adus aminte când l-am vazut prima oară.

Plutea în derivă pe ocean, pe jumatate dezbrăcat, cu părul și barba crescute în dezordine, întins pe spate, legat de maini și de picioare de o ambarcațiune improvizată care începuse să ia serios apă. În mod evident, cunoscuse și vremuri mai bune. Cu toate acestea, ironia și simțul umorului îi scăpaseră vii și nevătămate. „Bufon blestemat, tocmai pe tine trebuia să te întâlnesc” („Maledetto buffone, proprio te dovevo incontrare”) sau, într-o altă versiune, „Dintre toți rechinii din Pacific, taman peste tine am dat” („Tra tutti gli squali del Pacifico dovevi capitarmi proprio tu”), i se adresează el salvatorului de ultim moment, căpitanului Rasputin.

Era prima zi a lunii noiembrie a anului 1913. O zi în care, deși mulți îl doreau și îl presimțeau, Primul război modial părea încă foarte departe. O zi „a surprizelor” în care doi copii de bani gata, Pandora și Cain Groovesnore, îl întâlnesc pe Corto Maltese și se trezesc prinși fără voia lor într-o aventură cu pirați, proiectată pe fundalul sângeriu al unei conflagrații care avea să schimbe radical și decisiv chipul lumii și asemănarea oamenilor.

Da, Corto Maltese, naufragiatul bărbos și pârlit de soare abandonat în largul insulelor Solomon din pricina unei povești sucite de dragoste, e un pirat. Un gentilom al norocului aflat pe moment în solda Călugărului, alt personaj misterios care dirijează din insula ascunsă Escondida activitatea răufăcătorilor din Pacificul de Sud. Un rătăcitor „existențialist”, ca să-l citez pe Armando Audoli, „individualist”, „indisciplinat” și „subversiv”, ca să-l citez pe Călugăr, cu un trecut incert și un viitor abia întrezărit, care va declara mai târziu că dacă ar scrie, ar denatura faptele și caracterul cunoscuților pentru că preferă să trăiască „fără istorie”. Un aventurier. Un anti-erou.

Un anti-erou, fie, dar unul extrem de atașant. Creat în 1967 de Hugo Pratt – el însuși personaj fabulos, întrucât desenator, scriitor, călător, actor (pentru cinefili, el îl joacă pe asasinul Boris din Mauvais sang, bijuteria lui Leos Carax din 1986), protagonist de roman și bandă desenată –, marinarul cu perciuni pronunțați, cu cercel în ureche, cu țigară aprinsă în colțul gurii și cu un simț al prieteniei straniu, a devenit în timp un personaj cult. Concis, ușor meditativ și iremediabil romantic, Corto Maltese a brăzdat multe mări și țări și a trecut prin multe întâmplări.

Romanul grafic avant la lettre care l-a lansat, Balada mării sărate (Una ballata del mare salato), publicat în foileton, cu începere din luna iulie a anului 1967, în revista genoveză de bandă desenată Sgt. Kirk, trebuia să fie singura sa apariție. De la bun început, o scrisoare adresată editorului – vechi și eficient tertip narativ, firește –, ni-l descrie pe marinar în grădina reședinței Pandorei Groovesnore, îmbătrânit, privind însingurat marea. În plus, rolul lui Corto e unul secundar; adevărații soliști sunt Oceanul și Războiul. Cu toate acestea, vremurile sub care de cele mai multe ori se află omul au decis cu totul altfel. Rămas fără slujbă, Hugo Pratt se mută la Paris; în aprilie 1970, revista Pif, cunoscută și multor români, publică un nou episod din (de acum) saga Corto Maltese. Ceva mai târziu, începutul e rescris, iar creatorul declară că Maltese nu îmbătrânește decât în amintirea femeilor care l-au iubit, ceea ce pare să echivaleze cu a spune că „bătrânul” Corto cu ochii și gândurile pierdute în mare e o proiecție a Pandorei, nicidecum realitatea.

Ciudatul pirat e deci un veritabil supraviețuitor. Un supraviețuitor cu stil. Faptul se datorează în mare parte calității debutului. Inspirat de clasicii literaturii și benzii desenate de aventuri, de filme hollywood-iene și de scrierile lui Jorge Luis Borges – de la care, mărturisește Pratt, „am învățat să relatez adevărul ca pe o minciună” –, Balada mării sărate e o operă de maturitate. Născut în 1927, Pratt debutase în 1945 și avea o experiență considerabilă în branșa „fumetti-știlor”. Anii petrecuți în Abisinia, Argentina și Marea Britanie, ca de altfel și călătoriile numeroase, cântăriseră de asemenea greu în formarea autorului. Decisiv s-a dovedit însă respectul nu numai pentru imagine și scenariu, ci și pentru dimensiunea psihologică a personajelor. Protagoniștii Baladei, și Corto în special, au adâncime.

Adâncimea e obținută nu prin vorbe – nu aflăm prea mare lucru nici despre Corto, nici despre Rasputin, nici despre Călugăr –, ci prin imagini, deosebit de poetice, și cu ajutorul unui complex sistem de referințe și aluzii livrești. Rasputin cel iute la fire și degrabă vărsător de sânge mai mult sau mai puțin nevinovat citește Călătoria în jurul lumii a contelui de Bougainville. Pandora se sprijină pe capodopera lui Melville. Cain cel infantil citește Povestea bâtrânului marinar a lui Coleridge și recită din Euripide. Faptul a fost de mult remarcat de Umberto Eco, un fin cunoscător al genului, care a semnat prefața unui episod Corto, Etiopicele din 1979, precum și pe cea a ultimului album al lui Pratt, Saint-Exupéry: Ultimul zbor din 1995, și care a declarat, pe jumătate provocator, pe jumătate serios, „Când vreau să mă relaxez, citesc un eseu de Engels, dar dacă vreau ceva serios, citesc Corto Maltese” („Quando ho voglia di rilassarmi leggo un saggio di Engels, se invece desidero impegnarmi leggo Corto Maltese”).

Într-adevăr, Eco l-a citit cu ateție pe Pratt. Într-un studiu publicat în volumul Între minciună și ironie (Tra menzogna e ironia, Bompiani, 1998), el a analizat cu maximă minuție „geografia imperfectă” a Baladei și a arătat că personajele implicate „călătoresc într-un arhipelag al incertitudinii”, în care timpul curge după reguli stranii, de nimeni știute. Or, tocmai din această incertitudine, din aceste imperfecțiuni se hrănesc miturile.

În ceea ce mă privește, în afara acestei complexități cețoase care dă frâu liber imaginației, trei lucruri mă atrag la Corto și, inevitabil, la Pratt. În primul rând, umorul laconic și sarcastic, semn al unei inteligențe vii. Apoi, refuzul sistematic de a îmbrățișa orbește o ideologie sau alta și încăpățânarea de a gândi cu mintea proprie. În fine, curiozitatea. Într-o lume infectată de -ii și -isme, tot mai lipsită de umor, dar plină de umori, aceste trăsături mi se par extrem de reconfortante.

Iar dacă mirosul de pește, motorină și parfum scump invocat la început m-a dus cu gândul la Balada mării sărate, faptul are o explicație simplă. În ultimele decenii, lumea care imi place și care mă atrage lasă impresia că ar intra la apă. Țări întregi, altfel foarte frumoase și interesante, devin nefrecventabile chiar pentru propriii locuitori, ca să nu vorbim de turiști. Locurile ascunse, locurile în care să poți fi liber se împuținează, își găsesc refugiul în cărți, filme și muzică.

Tendința nu e nouă. Pratt nu a plasat întămplător aventurile lui Corto între 1904 și 1925. Mare amator de istorie, geografie și cartografie, el știa că în „minunata lume nouă” pe cale să se nască nu mai erau posibile insule precum Escondida și nu mai era loc pentru un anti-erou ca al său. Maltese ridică o dată în plus ancora, mereu în căutarea a ceva greu, dacă nu imposibil de aflat, de data aceasta fără martori. El trebuie lăsat să plece, va explica Pratt la un moment dat, „pentru că ne este prieten”; dacă nu vrea să rămână, va fi având el motivele sale.

Corto este și rămâne liber până la capăt. De aceea merită să-i stai prin preajmă cât se poate de mult. E contagios. În plus – i-o spune Pandorei, mai în glumă, mai în serios – poartă noroc. Chiar poartă.

Ce să-i ceri mai mult?

PS Balada mării sărate a apărut recent la Editura Cartea Copiilor, în traducerea lui Mircea Mihăieș (autor al unei cărți intitulate Istoria lui Corto Maltese: pirat, anarhist și visător, Polirom, 2014), cu o prefață de Ioan Stanomir.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp