Sari la continut

De opt ani suntem împreună. Vă mulțumim!

Găsim valori comune, sau scriem despre lucruri care ne despart. Ne unesc bunul simț și credința că putem fi mai buni. Suntem Republica, sunteți Republica!

Ceva mă râcâie la „Libertate”

Libertate, de Tudor Giurgiu

Foto: IMDB

Când Amalia Enache a pus de pe scena Sălii Palatului întrebarea aparent nevinovată: „Câți dintre cei din sală erați născuți în decembrie 1989?”, am crezut că e o găselniță de captatio benevolentiae. M-am uitat în jurul meu și brusc m-am simțit bătrân. O pădure de mâini tinere s-a ridicat în jur, cam o treime din sala unde pe vremuri se țineau Congresele lui Ceaușescu.

Eram la premiera din București a filmului „Libertate”. Nu e „încă un film despre Revoluție”.

Nu sunt 100 de minute despre Revoluție, ci sunt 100 de minute de revoluție, în urma cărora ieși răscolit.

E ceva la acest film care m-a lovit ca un bolovan în plină figură. Unii consideră că e „cealaltă față a realității”, care nu s-a putut spune până acum.

Filmul lui Tudor Giurgiu nu ar fi putut să apară acum 30, 20 sau 10 ani. Cred că lumea era nepregătită să se uite într-o oglindă nedeformată de mitul fondator care stă la temelia oricărei lumi noi.

Prea multă suferință și traumă a suportat generația Revoluției ca să mai ducă și diagnosticul acesta scris cu o răceală chirurgicală de Tudor Giurgiu. 

Este primul film despre Revoluție care nu-și propune să stabilească „Cine-a tras în noi” și care, cumva, reușește să facă asta. Este primul film pe care l-am văzut în care securiștii nu sunt răi (și asta m-a scos, cum se spune, „din zona mea de confort”). E drept că securiștii nu sunt nici buni, pentru că pe Tudor Giurgiu nu-l interesează să condamne comunismul sau securismul, ci să descrie haosul și confuzia acelor zile. Oricum, „condamnările” de pe baze morale încercate după 1989 (toate culminând cu celebra condamnare a comunismului de către Traian Băsescu, declarat ulterior de o instanță colaborator al Securității) sunt ironizate subtil de Giurgiu ca niște farse naționale. De pildă, un procuror (interpretat de Andi Vasluianu) vine „să facă lumină” în legătură cu „evenimentele de la Sibiu”. Este procurorul care-i anchetase în 1987 pe muncitorii de la Brașov. Devenit peste noapte om nou („nu-mi mai spune tovarășe, acum sunt domnule!), el scrie o ficțiune în loc de rechizitoriu, prima dintr-un lung șir de povești care vor distorsiona până-n zilele noastre realitatea, ca-n acele oglinzi deformate de la bâlci care transformă piticii în giganți, oportuniștii în eroi ai Revoluției, călăii în victime și securiștii în oameni de treabă. 

Și asta este partea care mă râcâie.

Eu unul nu mă pot uita la securiști cu ochii unui tânăr nenăscut la Revoluție.

Am știut să-mi iau o busolă morală corectă de la cei care au suferit. Chiar dacă România nu i-a condamnat niciodată pe criminalii de la Revoluție, am știut întotdeauna că victimele sunt victime și călăii sunt în poliția politică a lui Ceaușescu. Cine sunt călăii cu nume și prenume, ce motivații au avut, că or fi fost și securiști de omenie, pe mine asta m-a interesat mai puțin (deși am derulat la ziarul Gândul o campanie editorială despre lista torționarilor care mai trăiesc). Ce am știut însă cu certitudine a fost că Securitatea a fost în integralitate o instituție criminală, iar securiștii și colaboratorii lor au fost cu toții complici. Nimeni dintre ei nu a fost nevinovat!

Orice încercare de nuanțare a crimei împotriva poporului („erau și la ei oameni care n-au ucis, n-au bătut, n-au terorizat pe nimeni, ci doar și-au făcut datoria”) am știut că e o încercare de relativizare a răului.

Este, de aceea, greu pentru un om care a știut că Securitatea a fost unealta unui regim criminal să se uite la securiști ca la niște ființe umane.

Și acum vine filmul lui Giurgiu și îi bagă pe toți în același bazin - o scenă reală din timpul Revoluției de la Sibiu despre care și azi lumea din oraș se ferește sau se rușinează să vorbească. Giurgiu nu vrea să te convingă, nu judecă, nu are pretenția intervențiilor morale, nu împarte bunii și răii. Are răceala oncologului care îți spune că ai cancer fără să urască cancerul. Îl interesează oamenii mai mult decât uniformele pe care le poartă.

Bazinul:

O traumă colectivă ascunsă sub preș.

O supă primordială din care s-a coagulat democrația originală din România.

O zeamă tulbure, din care s-a născut în chinuri un popor fără claritate etică, cu infirmități morale netratabile nici în 30 de ani de libertate.

Acolo, în bazinul din Sibiu s-a născut România pe care o trăim zi de zi. Dezbrăcați de uniforme, stau claie peste grămadă victimele și călăii, inocenții și ticăloșii, suferința și crima, sublimul și abjecția. România de azi moștenește ADN-ul lașilor și eroilor, torționarilor și visătorilor, oportuniștilor și fantaștilor care au strigat „Libertate!”

Realitatea e că, într-un fel sau altul, cu toții le semănăm.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Nu am văzut filmul încă, dar am de gând să-l văd în curând.
    Mi se pare interesant punctul de vedere expus în articol legat de cei din securitate, doar o chestiune as semnala: o societate care nu este capabilă să-și ierte trecutul nu are cum să se dezvolte sănătos spre viitor.
    Suntem un popor care trăiește în democrație, dar care aplică vechiul testament în viața de zi cu zi și asta nu doar din spatele tastaturii.
    Personal îmi este clar că este un proces greu de dus și totuși nu este "netratabil". Este vorba de a face pace cu sine însuși pentru a putea ajunge la adevărata valoare a "libertății".
    • Like 1
    • @ Simona Risse
      D check icon
      Cum doamnă nu i-am iertat pe securiști? Ba chiar pe unii i-am răsplătit cu funcții înalte iar tuturor le-am plătit pensiile.
      • Like 0
  • Știe cineva unde aș putea să văd filmul, din New York?
    (Recunosc, încă n-am căutat pe internet. Mi-a fost mult mai ușor să pun întrebarea aici.)
    • Like 0
    • @ Liviu Ghemis
      Momentan rulează doar in tara in cinematografe. Presupun că la un moment dat vor fi și DVD-uri sau apare în Stream gen Netflix.
      • Like 0
  • Prezentarea filmului "Libertate" îmi aduce aminte de sloganul vehiculat anul trecut, timp de câteva săptămâni la Digi24, ceva de genul "Vă prezentăm realitatea așa cum e, fără a încerca să o schimbăm", combătut în direct de CTP, care încă mai participa la emisiunea "Cap limpede".
    Nu am văzut filmul dar în mod cert autorul a avut ceva de spus, orice, în speranța unei schimbări viitoare.
    • Like 0
  • ”O zeamă tulbure, din care s-a născut în chinuri un popor fără claritate etică, cu infirmități morale netratabile nici în 30 de ani de libertate.” Excelentă definiție cu precizarea că o anumită claritate există, dar etilică. Și nu în sensul peiorativ ci mai degrabă în sensul în care am supraviețuit veacurilor, prim umor balcanic, prin așa numita bășcălie.
    • Like 1
  • Nu am văzut filmul și, deci, nu pot comenta, obiectiv, ce a reușit și ce nu regizorul. Ceea ce știu este faptul că, comunismul, totalitarismul, a lăsat urme adânci în memoria colectivă urme care se văd cu prisosință, din păcate, și azi.Ideea unei egalități sociale (e drept în sărăcie) se resimte din plin și azi. Nu am crezut că învățământul politic obligatoriu poate să dea roade nu numai în epocă dar și în prezent. Pentru românii care au trăit acele vremuri este , cred, un soi de mazochism să mai poată retrăi, prin intermediul unui film, acele vremuri. Tâmpenia cu securiștii buni, a fost bine orchestrată chiar de securitatea postdecembristă prin influența în politic. Condamnarea comunismului a fost o formă fără fond. Am crezut-o și atunci ca și acum. M-am întrebat și atunci, ca și acum care au fost resorturile care au făcut ca demersul unui comunist sadea și securist să fie susținut și aclamat de unii intelectuali. Excrecențiile comunismului vulgar se văd din plin și azi nu numai în domeniul politic dar, din păcate și in societatea românească.
    • Like 3
    • @ Ion Podocea
      Nume check icon
      Intr-adevar...este o mare tampenie explicatia cu securisti "buni" ...numai cei care nu au trait ani ani buni inainte de '89 pot sa creada o astfel de ineptie!
      .
      • Like 1
  • Nume check icon
    Nu cred ca am citit o prezentare mai realista, dar si trista in acelasi timp, a Romaniei postrevolutionare!
    • Like 4
  • Nu am văzut filmul respectiv și nici nu am de gând. Am trăit în plin toată perioada aceea-aveam 27 de ani la Revoluție- și amintirile răscolite nu mi-ar face bine. Speranțe deșarte,visuri năruite și o cumplită dezamăgire, asta a fost pentru cei mai mulți din generația mea,perioada de după '89. Ca și cea de dinainte...
    Am câștigat LIBERTATEA, cu toate riscurile și exigențele pe care le presupune- nu e simplu să fii liber după o viață sub dictatură. Am fost precum acei sclavi eliberați, dezorientați, fără a ști cum să se descurce singuri, liberi dar pierduți. Iar mulți se întorceau, plângând, la stăpân...
    Am găsit în articolul de mai sus o definiție foarte inspirată și cuprinzătoare în puține cuvinte : " un popor fără claritate etică, cu infirmități morale netratabile nici în 30 de ani de libertate " ... așa suntem, din păcate și din nefericire. Păcatele sunt ale noastre iar nefericirea este efectul lor...

    • Like 5
    • @ Christian
      Doar o mică observație. Nu sunt de acord cu cuvântul ”NETRATABILE”. Într-adevăr, NETRATATE (în 30 de ani de libertate....), dar sper că nu netratabile, adică fără putința de a fi tratate vreodată.
      Într-adevăr, poporul român este într-o criză morală profundă, datorită bulversărilor valorice pe care le-a trăit în trecerea bruscă de la comunism la capitalism. Iar acum lumea întreagă e bulversată; ea e într-o criză morală datorită presiunii schimbărilor de valori către ”progresism” / ”neomarxism”, cu toate mizeriile aferente acestuia.
      Adică noi, în ultimii 34 de ani, am trecut nu printr-o schimbare bruscă de valori, ci chiar prin două, ultima, asta cu neomarxismul, fiind o întoarcere subtilă, venind din altă direcție, dar cumva tot către zona de care abia ne bucuram că ne depărtasem. În condițiile astea nu putem blama poporul român că este în această criză morală. Fondul poporului nostru cred că este bun, adică la fel de bun ca al oricărui alt popor. Ceea ce ne coboară valoric acum nu este filonul, fibra intimă a poporului, ci criza morală din prezent, adică STAREA în care ne găsim, pentru o perioadă limitată de timp, sper eu cât mai scurtă, la scara istoriei. Dar nu știu dacă mai scurtă decât criza morală mondială. Însă cine știe? Poate într-un viitor oarecare chiar ne vom trezi noi înaintea altora. Și din oaia neagră să devenim un exemplu de urmat. De ce nu? De ce să credem mereu că românii sunt ultimii oameni? Și că așa vor fi mereu? Eu nu cred asta.
      • Like 2
    • @ Dan Cojocaru
      Exista. Unele infirmitati morale sunt ca o boala cronica. Sunt asa de inradacinate incat ameliorarea e posibila, dar vindecarea definitiva, nu. De multe ori nu dispar nici cu disparitia bolnavului. Se transmit din generatie in generatie de parca ar fi ereditare...
      • Like 1
    • @ Dan Cojocaru
      Observația ar fi fost corectă, dar textul nu se referă la netratabilitatea eternă, ci "netratabile nici în 30 de ani de libertate". Și e corect spus, pentru că cei 30 și ceva de ani s-au scurs deja, iar timpul nu mai poate fi dat înapoi pentru a trata ce nu s-a tratat. Pe scurt, ați extrapolat greșit, presupunând că netratabilitatea s-ar extinde sine die.
      Și, din nou, “datorită” nu merge acolo unde se impune “din cauza”. Cârcotaș...
      • Like 0
    • @ Andrei Tarlea
      Nu știu de ce am reflexul să scriu ”datorită” referitor la ceva negativ, în loc de ”din cauza”. Sigur că aveți dreptate și dacă m-ați fi întrebat înainte știam varianta corectă. Am știut-o întotdeauna și totuși am reflexul ăsta tâmpit de a scrie forma greșită, fiindcă am mai făcut-o și în alte dăți.
      Referitor la ”netratabil” eu tot cred că nu a fost folosit corect. Netratabil înseamnă ”care nu poate fi tratat”. Adică nici în prezent nici în viitor. La trecut vorbim despre ceva ”netratat”, sau cel mult ”care NU A PUTUT FI TRATAT”. Dar ”netratabil” nu se poate folosi pentru trecut, ca fiind sinonim cu ”care nu a putut fi tratat”.
      Și o remarcă. Pe mine nu mă deranjează să primesc corecturi gramaticale la textele mele, le iau ca o ”critică constructivă”, deci benefică. Dar eu mă feresc să fac corecturi pur gramaticale la cei cu care dialoghez amical, fiindcă cine știe? unii oameni pot să simtă un oarecare disconfort la nivel de ego. Fac corecturi gramaticale mai mult ca să dau peste nas celor care fac pe deștepții, sunt aroganți, disprețuiesc pe cei cu care vorbesc dacă au păreri diferite de ale lor, deși dovedesc că sunt și ei supuși greșelii, chiar mai mult ca alții. Nu e cazul cu Dvs, evident. Dimpotrivă, cu Dvs a fost întotdeauna o plăcere să comunic, chiar când opiniile au fost parțial divergente, fiindcă a existat, în spatele dialogului, și factorul ”respect”. Dar dacă Dvs ați făcut corecturi gramaticale cu mine amical, atunci tot amical o să-mi permit și eu asta. No offence. De exemplu într-un dialog mai vechi pe care l-am avut, spuneați, referitor la alegerile viitoare ceva de genul ”mai e timp de reflexie”. Însă se știe că în cazul oamenilor se poate vorbi despre ”REFLECȚIE”, ca un tip de proces cognitiv. Dimpotrivă, ”REFLEXIA” este un fenomen fizic, caracteristic undelor de orice fel, așa cum știți, mai mult ca sigur.
      • Like 0
    • @ Dan Cojocaru
      Mulțumesc pentru semnalarea greșelii "reflexie" în loc de "reflecție"! A fost de gâgă :)
      O să corectez!
      Întotdeauna apreciez critica pentru că îmi arată unde am greșit!
      Aveți dreptate și cu "netratabil" din acest articol.
      • Like 1


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult