Într-o seară din luna decembrie a anului 1989, mă întorceam de la școală. Stătusem după ore la cercul de creație literară, dedicat olimpicilor la română, din clasele V-VIII. Îmi venise rândul ultimul să-mi citesc creația. Poezia mea despre un vultur, care ar fi trebuit să fie o epopee cum nu s-a mai scris de când e școala 15 școală, a provocat un căscat prelung în sala de clasă.
Mergeam spre casă, împreună cu o colegă, contemplându-mi splendidul eșec. Și atunci, la 14 ani, am avut pentru prima oară revelația că pionierele se maturizează mai repede. „Știi, mi-a spus ea, poate ar trebui să încerci să scrii ceva cu Tovarășa…”
Câteva zile mai târziu a venit Revoluția. Taman la timp ca să mă salveze de o epopee comunistă.
Pentru milioane de români, Revoluția a venit însă prea târziu. Peste ani, ca ziarist acreditat pe lângă Consiliul pentru Studierea Arhivelor Securității, și având în față zeci de probe de abjecție, de lașitate și de mizerie umană, m-am gândit înfricoșat ce aș fi făcut eu dacă aș fi fost în locul acelor oameni care au ales compromisul. La ei, când s-a produs declicul? Dorința lor de colaborare a apărut bruc, din convingere, din ură sinceră pentru semeni sau a venit la capătul a zeci de compromisuri mărunte? Au scris la început un catren și apoi altul, și altul sau direct un Omagiu – Biblia cu coperți roșii, pe care activiștii i-au dedicat-o lui Nicolae Ceaușescu?
Înainte să facă pactul cu Diavolul, toate acele nume de turnători, colaboratori și activiști sârguincioși, toți acei cântăreți la radio, la TV și la Scânteia, toți tovarășii de la județeana de partid care îi scoteau pe părinți la defilare pe Municipal de 23 August și toate tovarășele care ne duceau pe noi, pionierii, la concursurile „Patrie română, țară de eroi”, toți tinerii, adulții și bătrânii care participau cu trupurile lor la covorul viu pe care călca Marele Cârmaci, toți aceștia trebuie să fi fost la început niște oameni ca toți oamenii care aspirau la o roată de cașcaval la restaurantul partidului, la un post de profesor mai aproape de casă, la un post de birou mai călduț, la o leafă mai mare, la un pașaport care să le permită o excursie în Cehoslovacia sau la acces direct la muză în cercul literar. Adevărul sec este că majoritatea românilor au ales să colaboreze cu regimul pentru a urca pe scara socială, nu pentru că le-ar fi pus securistul pistolul la tâmplă. Nu te omora nimeni dacă nu te duceai la defilare cu fabrica și dacă nu scriai poezii cu Tovarășa. Dar e drept că nici comod nu-ți era.
Și azi, la peste trei decenii de la căderea lui Ceaușescu, mă sperie gândul că n-aș fi știut să aleg. Că la vârsta aceea aș fi putut înțelege că așa se face. Că școala îmi pregătea un destin implacabil de activist, fără ca familia să obiecteze. Am scris după 1989 nenumărate articole de presă despre colaboratori și colaboraționism, având în permanență grijă să nu judec persoanele, să prezint doar faptele și să găsesc circumstanțele care au produs șirul de nenorociri. Victime ele însele ale unui sistem infernal și apoi călăi ai apropiaților pe care îi ofereau pe tavă Securității, colaboratorii regimului sunt mulți, înfiorător de mulți. O jumătate de milion în scriptele CNSAS, cu nume de cod și angajament, dar câte alte milioane n-au colaborat tacit? O jumătate de Românie urmărind cealaltă jumătate, într-un scenariu distopic bazat pe teroare și frică. Oameni mutilați moral, ieșiți din beznă să construiască o societate democratică. Poate acesta e unul dintre răspunsurile la întrebarea de ce e atât de greu să schimbi lucrurile în România?
Nu am cuvinte să le mulțumesc celor care în 1989 mi-au dat, cu moartea lor, darul libertății de a-mi putea pune și azi cu glas tare această întrebare: ce-aș fi ajuns dacă mai trăia Ceaușescu? Deși răspunsul pare clar, viața poate oferi oricând accidente de parcurs. Căci pe acest drum implacabil și înspăimântător pe care l-am parcurs în minte de nenumărate ori în ultimii ani, apare un uriaș. Moșu, bunicul din partea mamei, supraviețuitor al campaniei din Rusia, rănit în Munții Tatra, singurul țăran din satul lui care l-a trimis la dracu pe președintele de CAP care venise să-i ia vițica din bătătură și singurul om care asculta Vocea Americii pe o rază de zeci de kilometri, mă întâmpina în partea asta a anului, când mergeam în vacanță, cu un „colind” pe care-l auzise la radio de la Mircea Crișan: „Ia mai mânați-l, măăăă!” Și când punea accentul pe „l”, ochii lui scânteietori și albaștri râdeau de încântare.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Colaborationismul românilor cu autoritățile statului comunist nu privea doar avantajele personale sau din contra, necolaborarea nu atrăgea doar niște persecuții personale ci putea afecta chiar viața celor din familie (parinti, sotie, frati, copii). Nu puteai sa-ți spui doar "ok, îmi asum consecințele faptelor mele" dar nu puteai să te duci la copilul tău să-i explici de ce învățătoarea nu i-a dat premiu deși el a învățat bine... ☹️.
Și eu sunt dintre "fericiții" care nu au trebuit să facă lucruri reprobabile ca să supraviețuiască.
Iar guvernanții noștri nu știu alte mecanisme de a câștiga votul electoratului decât marirea salariului minim pe economie și a pensiilor (agravand deficitul bugetar).
Aici UE chiar ne protejează de incompetența politicienilor
Nu există scuze și circumstanțe, există structuri ADN. În structura ADN-ului meu este ștanțat dreptul la liberă exprimare, la viață și la autonomie. Este anul 2019, anul acesta împlinesc 34 de ani. În 15 ani în câmpul muncii nu am făcut nici măcar un singur compromis. Am fost pusă în situația de a primi șpagă de la o avocată care dorea să-și înscrie plodul în grupele de limba engleză pe care le coordonam. M-a sunat. I-am spus că am telefonul sub urmărire și o voi denunța la poliție. A doua zi m-am prezentat la direcțiunea școlii și am amenințat că voi chema televiziunea pentru a demasca avocata care mi-a oferit șpagă, cu dovezi. Eram pe holul Școlii nr 11 Ion Heliade Rădulescu, din București. Școala unde învățau fetele Maiei Morgenstern și copiii lui Lucian Mândruță. Am stat la masă alături de corupți ai Guvernului, unde am spus răspicat de faptul că nu colaborez cu scursuri morale. Un membru al Guvernului a vrut să aranjeze cu mine o diplomă Cambridge. I-am spus să aranjeze cu Universitatea Cambridge din UK, îi dau adresa.
Cu funcționarii publici? Când am fost să îmi înregistrez PFA-ul, mi s-a făcut cu ochiul de funcționară că o mică atenție mă ajută să avansez pe lista de așteptare. Cu voce tare am spus că refuz să dau șpagă funcționarilor publici pentru a mi se soluționa cererea, voi aștepta la coadă cât este nevoie.
În facultate am refuzat să dau șpagă pentru Licență, deși Stăiculescu din Constanța de la Drept, decanul facultății, mi-a spus clar că fără bani nu o iau. Atunci am deschis ușile biroului și am spus cu voce tare: dacă îmi cereți bani pentru licență, înseamnă că nu sunt suficient de pregătită să activez în câmpul muncii, așa că refuz să mă licențiez.
Am stat la masă și cu Jose Manuel Barosso, am lucrat în Malta în Programe Erasmus+, am urmat studii la Universitatea Bradford din UK și am venit apoi acasă, în orașul meu natal, Constanța.
Nu am lucrat o singură zi în statul bolșevic, știți de ce? Pentru că banii mei nu vor ajunge niciodată pe mâna comuniștilor. Nu plătesc taxe din munca și intelectul meu nici securiștilor, nici nostalgicilor, nici comuniștilor.
Vot? Ce să votez? România este sub ocupație comunistă din 1947. Ultima zi liberă a românilor a fost ziua când Dej cu Groza se îndreptau către MS Regele Mihai cu arma sub cojoc, pentru a-l obliga să abdice, sub șantajul că vor ucide 1000 de studenți dacă nu o va face. A abdicat și vouă vi s-a spus că ne-a lăsat pradă sovietelor. Și sunteți nostalgici după case, mașini, sculărie și pistoane. Să vă fie rușine! Da, eu vă judec, vă judec până la sânge pentru faptul că aveți nesimțirea și neobrăzarea de a călca peste cadavrele celor din experimentul de la Pitești, pe cadavrele bătrânei Rizea și Arnăuțoilor.
Să mi se ia cetățenia, să fiu spânzurată, să fiu batjocorită și condamnată că nu votez. Dar votul meu este sfânt și va fi exercitat într-o țară liberă și democraatică, nu pângărită de nostalgici inconștienți.
Nu aveți ce mânca? Aveți puțini bani la pensie și galantarele sunt pline? O fi oare „suferința” voastră așa de mare, comparativ cu a lui Goma? Cu a făgărășenilor din munți, care mâncau scoarță de copac pentru a rezista în opoziția alor față de colectivizare, care a distrus vieților țăranilor noștri care au luptat pentru neamul românesc și au primit pământ de la MS Ferdinand ca răsplată. Nerușinaților care vă plângeți că nu aveți acum salamul din comunism, dar la țăranii schingiuți și agățați de grindă de către cei care veneau cu colectivizarea nu vă e măcar rușine?!
Ba da, ați fost un popor de lași, voi cei care ați lăsat comunismul să se desfășoare. Trebuia să opuneți rezistență zi de zi, oră de oră să refuzați să urcați scara socială, mânjită de sânge curat.
Iar tu, Floare, blestemată să fii pentru jignirea profundă ce o aduci poporului român liber.
Sa nu uitam ca jumatate din populatia activa a Romaniei comuniste, adica vreo 4 milioane de cetateni, era membra PCR, Oamenii deveneau membri PCR de buna voie si nesiliti de nimeni; sunt mult mai in varsta decat dl. Negrutiu, astfel ca pot relata faptul ca in studentie, incepand cu anul II cand se faceau recrutarile pentru PCR, era un asemenea aflux de cereri de intrare in partid, incat fusesera organizate un fel de examene de triere a numerosilor doritori de a avea carnet de comunist.
""Candidatii"" erau supusi unui soi de interviu de catre sefii organizatiei studentilor comunisti din facultatea noastra; intrucat sedintele erau publice, noi ceilalti, ""plebea"" care nu solicitase sa intre in partid, asistam siderati cum colegii "candidati"" isi declarau dragostea neconditionata pentru doctrina comunista si pentru Tovarasul si Tovarasa si alte cretinisme de acest gen.
Colaborationismul in masa al cetatenilor cu regimul comunist a permis camarilei conduse de Iliescu sa preia puterea dupa caderea dictaturii; milioanele de colaborationisti au rasuflat usurati auzindu-l pe Iliescu ca nu va permite nicio ""vanatoare de vrajitoare"" si au votat in consecinta; acesta este motivul pentru care Proclamatia de la Timisoara nu a avut succes; din acelasi motiv PNT-CD, un partid care promitea deschis de-comunizarea Statului roman si aducerea in fatza Justitiei a celor raspunzatori pentru abuzurile regimului comunist, a fost anihilat de fantomele Securtatii, cu complicitatea iresponsabila a populatiei care era speriata de programul politic al taranistilor.
Liberalii au ales tactica ""supravietuirii"", adica au decis sa afiseze o atitudine de ""non-combat"" fatza de Iliescu si FSN, astfel ca Securitatea omni-prezenta in Statul roman pot-decembrist, le-a permis sa supravietuisca.
Drept urmare, dl. Quintus a fost Ministru al Justitiei in guvernul FSN instaurat dupa primele alegeri post-decembriste.
Din acelasi motiv, adica colaborationismul cu FSN, PNL a decis sa paraseasca repede uriasul meeting anti-FSN din 28 ianuarie 1990, lasandu-i singuri pe taranisti, care apoi au fost atacati de hoardele feseniste inarmate cu bate si lanturi.
Astazi PNTCD este istorie, iar PNL s-a ""cununat"" cu PD(L), partidul condus de un alt privilegiat al fostului regim comunist, T. Basescu. iar intemeietorul PD-ului, Petre Roman, este astazi senator PNL. Asa se scrie istoria.
Comunismul a avut succes mai mare in Romania decat in Cehoslovacia sau Ungaria ( sau Bulgaria) pentru ca numarul celor fara o maserie onorabila ( nu ma refer la gloata de proletari adusa din sate si pusa la strung sa produca rebuturi ) era ( si este si in prezent ) foarte mic. Numarul celor ce se pot baza pe fortele proprii pentru a trai decent a scazut si scade prin migratia celor mai buni - doar ei pot trai in Occidentul care nu "digera" ratatii profesionalsi smecheria romaneasca ( noi ne facem ca muncim ...).
Rezultatul s-a vazut la parlamentarele castigate de PSD, partidul criminalului Ilici si al infractorului ( cu suspendare ) Dragneda.