Sari la continut

Revoluția online

România digitală este cea care ne face să mergem înainte. Un proiect Republica, susținut de eMAG.

Chapeau, Nelu! Din Nisa sau Lyon. Și un românesc mulțumesc!

Jojo -Radio Monaco

Foto: Radio Monaco

Final de studii în Franța. Se întâmpla prin mai 2004. N-am mai prins bilet la autocar și a trebuit să iau unul la avion, primul meu zbor. Cea mai ieftină variantă găsită a fost să merg cu autobuzul de la Dijon la Lyon și să iau avionul de acolo. De frică să nu pierd zborul, am mers cu o zi înainte la Lyon, am dormit într-un hostel și, la 5:30 dimineața, eram deja în metroul ce ducea la aeroport. Cu un ditamai geamantanul după mine, din ăla fără roți, cu toată agoniseala de peste an - cu bulendrele cumpărate la reducerile alea adevărate, de la 50% până la 75%, cu tigaia de fundul căreia nu se lipea nimic, cumpărată din bonusul dat de bancă la deschiderea unui cont, și cu cadoul de la domnul Fick, proful ce coordona Master 2 Euromedias, unul dintre cele mai bune programe de master în Jurnalism și Comunicare la acea dată în Franța. Îmi dăduse două pahare cu simbolurile Universității și ditamai ceaslovul despre Dijon și regiunea Bourgogne. 

Le-am cărat pe toate în rucsac, n-au mai încăput în geamantan și nici nu m-am îndurat să le arunc. Fusese gestul profului de a-mi arăta că, în ciuda tuturor prejudecăților, stereotipurilor cu care mă confruntasem în anul ăla universitar în campus, pe stradă, la magazinul de pâine sau la cafétéria, el mi-a respectat munca și rezistența. La fel și colegii care, totuși, nu s-au putut abține și, la finalul petrecerii date în cinstea absolvirii programului de master, tot au scăpat o glumiță care a cam durut: “Allez, maintenant rends-nous ce que tu nous as vole!” (“Haide, acum dă-ne înapoi tot ce ne-ai furat!”).

Nu știu ce a fost în capul meu când mi-am făcut bagajele, nu știu cum am socotit sau de ce nu am socotit câte kile aveam eu și câte geamantanul, cert e că efectiv nu-l puteam ridica. În Dijon, m-au ajutat prietenii să-l urc în autobuzul de Lyon și, când am ajuns la destinație, șoferul a fost drăguț și a oprit foarte aproape de hostel. Dimineața l-am târât efectiv până la gura de metrou unde s-a rupt filmul. M-am panicat atât de tare încât m-a pufnit plânsul. Nu m-a băgat în seama niciun costum, grăbit să ajungă la birou. Nicio fustă care măcar să găsească un costum dispus să mă ajute să car geamantanul pe peron. Nici nu mai știu cât am stat așa, până m-am trezit trasă de braț, geamantanul ridicat și cu semne din cap ca să-l urmez. Avea un acordeon pe care era scrijelit numele Nelu, pantaloni din ăia verzui, de stofă, cu dungă, mâini tare muncite și ghiul pe inelar. Am dat-o din plâns în tremurat, dar deja mă pusese în mișcare, nu mai aveam ce comenta. Am ajuns pe peron, a pus geamantanul jos și mi-a făcut semn cu mâna să mă dau mai în spate, nu așa aproape de linia de siguranță. Toată comunicarea era prin semne. A venit metroul, mi-a luat geamantanul, m-a tras după el în tren și mi-a găsit un scaun liber, să mă așez. N-am respirat, n-am articulat un cuvânt până la ultima stație, la aeroport. Unde ne-am dat jos, mi-a urcat geamantanul până în față aeroportului și mi-a spus cu un zâmbet liniștitor: “Bon voyage!”. După care a zbughit-o înapoi în subteran.

Cât l-am mai pomenit săptămânile, lunile alea! Ba chiar am luat legătura cu colegi ce studiau la Lyon, în caz că-l reîntâlnesc la metrou, să-I spună măcar un românesc, “Mulțumesc!”. Apoi am revenit la oile mele, la examene și apoi interviuri de angajare, și l-am uitat.

Până deunăzi când am citit în presa franceză povestea unui alt Nelu. Ion-Nelu Gioroiu, cunoscut sub numele de Jojo, care până de curând locuia pe străzile din Nisa, a prins un hoț în timp ce încerca să-i ia telefonul unei doamne atente la un bebeluș. Același Jojo le-a donat sinistraților, din puținul lui, 150 de euro după furtuna puternică ce a lovit anul trecut Coasta de Azur. Mi-a amintit de pățania mea de la metroul lyonez citind despre gesturile de solidaritate, de umanitate ale lui Jojo. Și de civilizație!

Am mers în Franța la studii nu neapărat pentru studii – deși spun cu mâna pe inimă că un an de master în Dijon a făcut cât toți anii de facultate, în București -, ci pentru experiența culturală, socială, de viață. Și pentru civilizație, pe care am găsit-o în multe forme și la mulți francezi, dar mai ales la românul Jojo din Lyon. Singurul care s-a oprit să mă ajute din tot puhoiul acela de oameni care intrau la metrou. Și care și-a dus munca până la capăt, până la aeroport, cu geamantanul în mână și cu “Bon voyage-ul” pe buze. 

Mă tot întreb câți Nelu/Jojo n-or fi în Franța! Și pe câți dintre noi – români, francezi, europeni – ne-au ajutat.

Chapeau, Nelu din Lyon și din Nisa! Și un românesc mulțumesc!

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Salutări!
    -Fie să: fie citit, re-distribuit, vorbit, acest articol!
    Cu bune,
    purice
    • Like 0
  • Corina check icon
    Bunătate pur și simplu.
    • Like 0


Îți recomandăm

Fată la școala online

„Mai țineți minte emoțiile de la examenul de șofat? Ei, cum ar fi dacă, după câteva mii de ore de șofat, ați mai da unul? N-am niciun dubiu, ar fi fără mare panică. Așa e și cu testele la matematică”, spune Gabi Bartic. (Foto: Profimedia)

Citește mai mult

Copii talentați

„Am descoperit un număr foarte mare de copii extraordinar de talentați, performanți, competitivi - și mulți dintre ei nedescoperiți până acum. Pentru că mai ales cei din zona rurală sau din urbanul mic au șanse slabe să participe la olimpiadele tradiționale, creion-hârtie - însă au putut participa fără opreliști la olimpiada digitală”, explică Dragoș Iliescu.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Învingător

„Am fost un caz mai complicat. Ce pot eu să afirm este ca domnul profesor doctor a fost dirijorul unei orchestre, după mine impresionante, pentru ca eu am accesat aproape toate disciplinele spitalului în afecțiunea pe care am avut-o eu”, se destăinuie Marin Florin.

Citește mai mult