Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Chapeau, Nelu! Din Nisa sau Lyon. Și un românesc mulțumesc!

Jojo -Radio Monaco

Foto: Radio Monaco

Final de studii în Franța. Se întâmpla prin mai 2004. N-am mai prins bilet la autocar și a trebuit să iau unul la avion, primul meu zbor. Cea mai ieftină variantă găsită a fost să merg cu autobuzul de la Dijon la Lyon și să iau avionul de acolo. De frică să nu pierd zborul, am mers cu o zi înainte la Lyon, am dormit într-un hostel și, la 5:30 dimineața, eram deja în metroul ce ducea la aeroport. Cu un ditamai geamantanul după mine, din ăla fără roți, cu toată agoniseala de peste an - cu bulendrele cumpărate la reducerile alea adevărate, de la 50% până la 75%, cu tigaia de fundul căreia nu se lipea nimic, cumpărată din bonusul dat de bancă la deschiderea unui cont, și cu cadoul de la domnul Fick, proful ce coordona Master 2 Euromedias, unul dintre cele mai bune programe de master în Jurnalism și Comunicare la acea dată în Franța. Îmi dăduse două pahare cu simbolurile Universității și ditamai ceaslovul despre Dijon și regiunea Bourgogne. 

Le-am cărat pe toate în rucsac, n-au mai încăput în geamantan și nici nu m-am îndurat să le arunc. Fusese gestul profului de a-mi arăta că, în ciuda tuturor prejudecăților, stereotipurilor cu care mă confruntasem în anul ăla universitar în campus, pe stradă, la magazinul de pâine sau la cafétéria, el mi-a respectat munca și rezistența. La fel și colegii care, totuși, nu s-au putut abține și, la finalul petrecerii date în cinstea absolvirii programului de master, tot au scăpat o glumiță care a cam durut: “Allez, maintenant rends-nous ce que tu nous as vole!” (“Haide, acum dă-ne înapoi tot ce ne-ai furat!”).

Nu știu ce a fost în capul meu când mi-am făcut bagajele, nu știu cum am socotit sau de ce nu am socotit câte kile aveam eu și câte geamantanul, cert e că efectiv nu-l puteam ridica. În Dijon, m-au ajutat prietenii să-l urc în autobuzul de Lyon și, când am ajuns la destinație, șoferul a fost drăguț și a oprit foarte aproape de hostel. Dimineața l-am târât efectiv până la gura de metrou unde s-a rupt filmul. M-am panicat atât de tare încât m-a pufnit plânsul. Nu m-a băgat în seama niciun costum, grăbit să ajungă la birou. Nicio fustă care măcar să găsească un costum dispus să mă ajute să car geamantanul pe peron. Nici nu mai știu cât am stat așa, până m-am trezit trasă de braț, geamantanul ridicat și cu semne din cap ca să-l urmez. Avea un acordeon pe care era scrijelit numele Nelu, pantaloni din ăia verzui, de stofă, cu dungă, mâini tare muncite și ghiul pe inelar. Am dat-o din plâns în tremurat, dar deja mă pusese în mișcare, nu mai aveam ce comenta. Am ajuns pe peron, a pus geamantanul jos și mi-a făcut semn cu mâna să mă dau mai în spate, nu așa aproape de linia de siguranță. Toată comunicarea era prin semne. A venit metroul, mi-a luat geamantanul, m-a tras după el în tren și mi-a găsit un scaun liber, să mă așez. N-am respirat, n-am articulat un cuvânt până la ultima stație, la aeroport. Unde ne-am dat jos, mi-a urcat geamantanul până în față aeroportului și mi-a spus cu un zâmbet liniștitor: “Bon voyage!”. După care a zbughit-o înapoi în subteran.

Cât l-am mai pomenit săptămânile, lunile alea! Ba chiar am luat legătura cu colegi ce studiau la Lyon, în caz că-l reîntâlnesc la metrou, să-I spună măcar un românesc, “Mulțumesc!”. Apoi am revenit la oile mele, la examene și apoi interviuri de angajare, și l-am uitat.

Până deunăzi când am citit în presa franceză povestea unui alt Nelu. Ion-Nelu Gioroiu, cunoscut sub numele de Jojo, care până de curând locuia pe străzile din Nisa, a prins un hoț în timp ce încerca să-i ia telefonul unei doamne atente la un bebeluș. Același Jojo le-a donat sinistraților, din puținul lui, 150 de euro după furtuna puternică ce a lovit anul trecut Coasta de Azur. Mi-a amintit de pățania mea de la metroul lyonez citind despre gesturile de solidaritate, de umanitate ale lui Jojo. Și de civilizație!

Am mers în Franța la studii nu neapărat pentru studii – deși spun cu mâna pe inimă că un an de master în Dijon a făcut cât toți anii de facultate, în București -, ci pentru experiența culturală, socială, de viață. Și pentru civilizație, pe care am găsit-o în multe forme și la mulți francezi, dar mai ales la românul Jojo din Lyon. Singurul care s-a oprit să mă ajute din tot puhoiul acela de oameni care intrau la metrou. Și care și-a dus munca până la capăt, până la aeroport, cu geamantanul în mână și cu “Bon voyage-ul” pe buze. 

Mă tot întreb câți Nelu/Jojo n-or fi în Franța! Și pe câți dintre noi – români, francezi, europeni – ne-au ajutat.

Chapeau, Nelu din Lyon și din Nisa! Și un românesc mulțumesc!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Salutări!
    -Fie să: fie citit, re-distribuit, vorbit, acest articol!
    Cu bune,
    purice
    • Like 0
  • Corina check icon
    Bunătate pur și simplu.
    • Like 0


Îți recomandăm

Solar Resources

„La 16 ani, stăteam de pază la porumbi. Voiam să-mi iau o motocicletă și tata m-a pus la muncă. Aveam o bicicletă cu motor și un binoclu și dădeam roată zi și noapte să nu intre cineva cu căruța în câmp. Că așa se fura: intrau cu căruța în mijlocul câmpului, să nu fie văzuți, făceau o grămadă de pagubă, călcau tot porumbul. Acum vă dați seama că tata nu-și punea mare bază în mine, dar voia să mă facă să apreciez valoarea banului și să-mi cumpăr motocicleta din banii câștigați de mine”.

Citește mai mult

Octavian apolozan

Tavi, un tânăr din Constanța, și-a îndeplinit visul de a studia în străinătate, fiind în prezent student la Universitatea Tehnică din Delft (TU Delft), Olanda, una dintre cele mai renumite instituții de învățământ superior din Europa. Drumul său către această prestigioasă universitate a început încă din liceu, când și-a conturat pasiunea pentru matematică și informatică.

Citește mai mult

Green Steps

100.000 de români au participat la marcarea a 100 de kilometri din traseul Via Transilvanica într-un mod ingenios. „Drumul care unește”, este un traseu turistic de lungă distanță, care traversează România pe diagonală, de la Putna la Drobeta Turnu Severin și este destinat drumeției pe jos, cu bicicleta sau călare. Via Transilvanica este semnalizată cu marcaje vopsite și stâlpi indicatori. Pe parcursul drumeției, călătorii vizitează ceea ce constructorii spun că este cea mai lungă galerie de artă din lume, pentru că la fiecare kilometru se găsește o bornă din andezit sculptată individual.

Citește mai mult