Naivitatea este un lucru perceput negativ în societatea noastră, e ca și cum ai fi prost sau inadaptat. Pentru Iv cel naiv, ea este o formă de a vedea realitatea cu ochii celui curios, care pune mereu întrebarea „de ce”.
Mă declar membră a clubului naivilor din lume, pe care Iv cel naiv, scriitorul cu background de copywriter, l-ar putea conduce oricând ca lider luminat cu suflet de copil.
Ce este, din punctul tău de vedere, naivitatea? Pentru unii ea înseamnă prostie…
Da, și înțeleg felul acesta de a privi lucrurile, pentru că e pusă în opoziție cu șmecheria, cu a te descurca, cu a reuși în viață, chiar și cu succesul. Și, în opoziție cu acestea, naivitatea pare cumva un defect. Pentru mine naivitatea este un fel de a privi lumea, care îți permite să ai acces la lucruri pe care de multe ori adulții le uită sau le ignoră. Este un fel de a privi lucrurile cu o anume inocență.
O inocență care îți permite să intri mult mai în miezul lucrurilor, decât se întâmplă de obicei în lumea adulților, care se opresc la suprafață – cu multă comoditate și cu un consum minim de energie. Naivitatea înseamnă să întrebi sincer „de ce?”, cu o curiozitate care devine, astfel, un motor al descoperirilor și al inovației.
Și cât va mai dura ea în ceea ce te privește?
Eu îmi doresc să țină toată viața. Nu există o vârstă pentru naivitate, nu are termen de valabilitate. Cred că e ca orice lucru care există în interiorul nostru și, dacă facem analogia cu plantele, atunci este ca o plantă care nu crește singură, ci trebuie cultivată, îngrijită. E nevoie de o muncă de întreținere, dar cred că, dacă ești dispus și te ține organismul s-o faci, poți ajunge să mori naiv. Și sunt mulți oameni, cunoscuți sau nu, care au reușit să-și mențină naivitatea pe tot parcursul vieții.
Pseudonimul pe care ți l-ai ales este și cel căruia îi datorezi, în bună parte, succesul. Înainte ca oamenii să te citească, ei au fost intrigați și atrași de numele de pe copertă…
Da, așa este… dar nu am avut această intenție atunci când l-am ales. Aș vrea să pot spune azi că am fost atât de inteligent încât să prevăd ce se va întâmpla. Dar nu, nu am fost. A fost o joacă când am ales acest nume, iar motivele care m-au îndemnat să fac asta încă mai există, deși s-au mai schimbat (au dispărut unele, au apărut altele)… Nu am prevăzut că lumea va ajunge să mă descopere prin acest nume.
Așa cum nu am prevăzut nici că o anumită lume, cea critică și elitist-snoabă, va decide, fără a descoperi ce se află în cărțile mele, că este un nume menit să ocupe un loc la periferia literaturii. Deci a funcționat și invers în cazul celor care nu au vrut să descopere scriitura mea și pe care, pur și simplu, nu i-a interesat.
Pe scurt, a fost un gest care m-a dus undeva unde nu am anticipat că voi ajunge și pe care mi-l asum, desigur. Că nu pot lua numai frișca de pe tort fără să mă duc și la sală.
Crezi că dacă vei deveni vizibil pe scena publică se va întâmpla ceva neplăcut?
Dacă aș ieși din anonimat? Nu, nu cred… poate că ar fi o explozie mică de interes la început, oamenii ar vrea să știe cum arăt, cine sunt etc. – și asta este normal. Din acest punct de vedere ar exista, da, un interes, după care ar apărea tot felul de comentarii și păreri. Pentru că unii au proiectat o imagine mult mai interesantă despre mine decât sunt eu în realitate, alții vor fi, dimpotrivă, mai atrași și vor zice „uite, că omul e ok, nu se ascundea un tip ciudat în spatele acestui nume”. Cred că ar fi tot felul de reacții, nu știu exact care ar fi vectorul principal.
Dar ai luat în calcul renunțarea la anonimat?
Da, am luat-o. Când am început să scriu, nu era posibilă. Acum este posibilă, dar nu am un motiv puternic pentru care să fac asta. Deocamdată, unul dintre motive ar fi schimbul acesta de energie pe care l-aș avea cu oamenii. Mă refer la întâlnirile directe cu cititorii, în care să îi înțeleg, să mă înțeleagă, să-i cunosc, să mă cunoască. Să pot să-mi susțin cărțile mai bine, pentru că ele suferă din cauza anonimatului meu. Sunt și promovate prin acest anonimat, dar sunt și private de întâlnirile directe.
Mi s-a propus, am și făcut, lansări în diverse orașe prin metodele specifice protejării anonimatului, dar a fost dificil. Acest anonimat este și o piedică din perspectiva promovării, pentru că nu am putut face interviuri televizate sau să apar în diverse locuri, pentru că „eu nu apar” și a trebuit să găsesc tot felul de formule.
Susții un masterclass de scriere practică. Cui te adresezi prin el? Ce învață oamenii de la tine?
În principiu nu pot să învăț pe nimeni ce nu a învățat singur, dar folosesc experiența asta mică de scriitor pe care o am, dar mai ales background-ul meu de copywriter. Cred că sunt deja vreo 20 de ani de când sunt copywriter și lucrez cu cuvintele și ideile. Am învățat tot felul de lucruri pe care am vrut să le dau mai departe și oamenilor pe care încerc să-i ajut să se descurce mai bine cu scrisul, în mod practic.
Să scrie o urare, un mail, un mesaj, sau în jurnalul lor, poate să facă și puțină literatură… Am încercat să transmit o idee în care cred foarte mult și anume că scrisul este un tool care ne ajută să ne descărcăm, să ne exprimăm emoțiile. Scrisul are o componentă terapeutică de comunicare cu sinele, cu ceilalți. M-a interesat să-i ajut pe cursanți să folosească mai bine scrisul decât o făceau înainte de a parcurge cursul.
Eu fac parte dintre cei care cred că trebuie mai întâi să înțelegem limba noastră și să o ascultăm, să-i auzim pe oamenii care vorbesc. Am copil acasă de 13 ani care, dacă se apucă să vorbească în „adolescenteză”, nu înțeleg nimic.
Limba română a devenit o limbă terfelită, jignită, disprețuită, cel puțin pe canalele publice. Tinerii reduc, în mesajele lor, cuvintele la două litere… Cum poate fi limba reabilitată?
În primul rând, eu nu cred că trebuie reabilitată. Eu fac parte dintre cei care cred că trebuie mai întâi să înțelegem limba noastră și să o ascultăm, să-i auzim pe oamenii care vorbesc. Am copil acasă de 13 ani care, dacă se apucă să vorbească în „adolescenteză”, nu înțeleg nimic. Acum înțeleg, pentru că în primul meu roman, „Să nu ne facem de râs în fața furnicilor”, am avut nevoie de niște „voci” ale unor tineri. Și a trebuit să fac un research foarte amănunțit, verificând apoi, cu ajutorul fiicei mele, vocabularul folosit.
Dacă un copil de 13-18 ani vrea să vorbească în așa fel încât să nu înțelegem, o poate face. Adică noi vom înțelege ceva, dar nu vom prinde toate nuanțele. E o limbă cu totul diferită, cu cuvinte inventate sau schimbate din engleză. Și atunci, datoria noastră este să înțelegem și să vedem cum putem îmbunătăți lucrurile, așa că eu am acordat foarte mult credit acestor cuvinte și le-am pus și în carte. Câteva capitole sunt scrise în acest dialect parțial. Am încercat să le explic prin note de subsol, ca să nu le ermetizez și mai mult. Limba, deci, nu trebuie „reabilitată”. Ea este un fenomen continuu, maleabil, flexibil, care preia foarte mult din oralitate, din alte limbi.
Limbile, peste tot pe glob, preiau cuvinte unele de la altele – e normal. La asta se adaugă și influența internetului, ceea ce duce la o transformare mult mai rapidă decât în trecut. Limba română are multe cuvinte turce, tătare, slave… Astea erau chestii istorice. Azi nu mai trebuie să ne invadeze tătarii, este suficient să intri pe net și vom da de alți „tătari digitali”, care ne vor invada și ne vor transmite de acolo elemente noi de limbaj.
Iar misiunea mea de scriitor este să înțeleg oamenii, ceea ce înseamnă că trebuie să le înțeleg mai întâi limba. Și nu-mi permit să-i judec sau să le spun că este greșit ce fac. Dar, da, trebuie să avem grijă de limbă, pentru ca ea să nu fie parazitată și să nu devină altceva peste noapte, să avem grijă de buna ei transformare.
Eu însumi scriu acum un ficționar, un dicționar cu cuvinte inventate și constat că este primit cu umor, unii îmi spun chiar că anumite cuvinte definesc momente din viața lor…
Cartea „Să nu ne facem de râs în fața furnicilor” a avut un mare succes. Ce feedback ai avut de la cititori?
Nu știu dacă a fost un mare succes, ar trebui să avem niște baze comune de la care să plecăm în aprecierea asta, dar feedback am avut de la cititori, da. Eu mi-am dorit, însă, un feedback de la critici, o critică chiar negativă, dacă se poate, care să construiască ceva, să mă ajute la scris. Nu am avut prea multe, au fost câteva, da, dar majoritatea au fost pozitive.
Nu m-au ajutat foarte mult, mi-au oferit confirmări, au participat la construcția ego-ului meu de scriitor, dar la scris nu m-au ajutat. Majoritatea feedback-urilor au fost de la adolescenți care mi-au spus că au deblocat relații de familie datorită acestei cărți. Au fost și reacții de rezistență la ideea că un scriitor bărbat poate intra în intimitatea camerei unei fetiței, unei adolescente. Mi s-a spus că „e cringe” , pot înțelege asta, dar, dacă când există o documentare serioasă, atunci poți scrie despre orice și nu înseamnă că și trăiești acel ceva în realitate.
Și acest stil se va prelungi și în cartea pe care o vei lansa curând?
Nu, absolut deloc. Este scrisă la persoana întâi, dar de foarte multe personaje. Acestea au vârste variabile, sunt și copii, dar mai ales adulți. Unul e mai filosof, unul mai primitiv, corporatist sau preot etc. Provocarea mea a fost să le fac cât se poate de diferite. Fiind, însă, o carte pe mai multe voci, cartea nu mai merge pe interiorul unuia singur, e mai degrabă despre relațiile dintre ele.
Cum se numește cartea?
„Eu te-am făcut, eu te omor”. Este ultimul titlu discutat, la care cred că vom și rămâne. Va apărea la editura Humanitas. Este prima mea colaborare cu Humanitas și sunt mulțumit de cum se dezvoltă relația cu echipa de acolo.
Ce titlu!
Da, este o carte despre un război, dar are și umor și elemente naive, suprarealiste, de realism magic. E și foarte multă obscenitate, multă cruzime, e și multă vulgaritate a unor personaje…
Citiți continuarea interviului pe blogul autoarei, cristinastanciulescu.ro
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Erau vremuri cu bloguri și te trezeai cu el de nicăieri, spunând fără legătură cu discuția: intră și pe blogul meu.
Apoi treptat am început să citesc și inevitabil a început să îmi placă.
Mie mi-ar plăcea să iasă din anonimat. Să meargă la biblioteci, prin școli, sa țină cenacluri de poezie. Nu prea avem azi genul de poezie ca cea scrisă de el și cred că ar fi benefic să vină cu ea in mijlocul oamenilor.