Cine l-a ucis pe Stephan Pelger

De ieri dimineață de când am aflat vestea care a căzut exact ca un trăsnet în capul meu, nu-mi revin. Mă doare sufletul. Stephan Pelger nu mai este. S-a sinucis.

Am repetat aceste cuvinte toată ziua, ba plângând, ba nevenindu-mi să cred. Ba chiar l-am sunat pe toate telefoanele pe care le aveam în agendă în dreptul numelui său, într-o criză de negare, spunându-mi că va răspunde și voi afla că e în viață și că toate astea sunt invenții.

Am sunat-o pe Ileana Badiu să o întreb dacă nu cumva cineva l-a resuscitat și că nu e mort, nu-i așa? Nu-i așa, Ileana?

Ileana era mută, scăldată în lacrimi, dincolo de receptorul care nu putea să transmită tot ce simțea…

Pelger nu mai este.

Copil abandonat la naștere, înfiat de o familie minunată din Brașov, Stephan avea un suflet chinuit, În public râdea mereu, era mereu luminos, dădea senzația că le va rezolva pe toate. I-au fost aproape mulți oameni de-a lungul timpului, dar se vede treaba că nimeni nu poate trece totuși de un prag, nimeni nu poate schimba pe nimeni, în afară de Dumnezeu, pentru că nimeni nu cunoaște toate resorturile care s-au stricat în sufletul cuiva.

L-a ros o depresie crudă ca un vierme mic care mușcă din frunză puțin câte puțin până când cade întregul copac. Țin minte că mi-a arătat odată, la el acasă, un sertar plin de medicamente. Se lupta cu niște probleme de sănătate și am văzut atunci zeci de cutii care m-au speriat.

Stephan m-a sunat și pe mine, ca pe mulți alții pe care îi cunoștea și mi-a cerut ajutorul. I l-am oferit, fie ajutându-l să ajungă la un psiholog bun, fie vorbind cu el, pur și simplu. Mă bucur că în ultima noastră discuție i-am spus că e grozav și că poate reuși să treacă peste toate. Și l-am simțit emoționat și recunoscător când i-am vorbit. „Crezi?” m-a întrebat.

Credeam, da. Și m-a chemat la o cafea și nu m-am dus, pentru că, nu-i așa? suntem ocupați…

Oamenilor ca Pelger care suferă intens (și el o face de când îl știu), țara asta, sistemul ei medical și social nu le pun nimic la dispoziție: nu grupuri de suport, nu clinici de dezintoxicare, nu politici antidrog coerente și inteligente.

Pastilele, adicțiile, spaimele, nopțile de insomnie, singurătatea, lumina crudă a reflectorului, nevoia de satisfacere a vanității ca dovadă a „iubirii” celorlalți, faima, gloria, nevoia de a fi văzut, de a fi crezut, de a fi iubit… Și iadul care se dezlănțuie când toți demonii se unesc într-un singur corp…

Cu toate astea, Stephan a fost iubit, a avut o mână de prieteni care însă au capitulat în fața imposibilului. Au rămas atenți, dar neputincioși. Când un om își ia libertatea de a se distruge și nu poți face absolut nimic să-l oprești, oricât ai încerca, înseamnă că pur și simplu destinul lui trebuie să se împlinească așa cum poate a fost el scris acolo undeva…

L-am cunoscut din anii de VIVA!, la petreceri și evenimente, mi-a făcut rochii, am fost la el, am râs împreună, am făcut interviuri cu el, l-am ascultat, l-am îndrăgit. Era un om inteligent, delicat, avea umor și era talentat. Era oripilat de toate aparițiile vulgare din presă și de pe rețelele sociale, mă suna uneori să mă întrebe cum e posibil ca unul sau altul să spună ce spune sau să facă ceea ce face, de parcă eu aș fi avut aceste răspunsuri… Dar în timp, aceste momente s-au diluat, și, odată cu plecarea mea din industria glossy, ne-am întâlnit mai rar, drumurile noastre nu s-au mai intersectat.

Ultima dată mi-a povestit despre adicțiile lui și despre dorința de a trece peste ele. Mi-a zis că va vorbi public despre acest subiect. I-am spus că e o idee bună. A vorbit, în felul lui a spus ce avea de spus. Ultimele imagini ale lui Steffi pe care le-am văzut la televizor, de la terasa de lângă casa lui, au arătat un om singur, tulburat. Postura era încordată, chiar dacă zâmbea.

A zâmbit mereu. Mai degrabă a zâmbit, deși poate că uneori ar fi scrâșnit…

S-a sinucis, e adevărat, dar poate că într-o măsură sau alta l-am lăsat să o facă, chiar dacă pe rând, cu toții cei de pe lângă el, mai apropiați sau mai îndepărtați, am făcut tot ceea ce am putut…

Mă rog, Stephan, ca Domnul să te primească și să te ierte, și mă rog ca sufletul tău să-și fi găsit locul acolo Sus…

Citiți mai multe pe cristinastanciulescu.ro

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp