Zilele acestea am asistat cu toții la episodul „crimei de la metrou”, din București, acolo unde o tânără de numai 25 de ani a murit, fiind împinsă sub roțile metroului de ,,asasina cu sânge rece”.
Autorul crimei? O femeie cu grave și vizibile probleme psihice. Autorul moral al crimei? Întreaga societate în care trăim. Tânăra de 25 de ani este doar o altă victimă a societății și a întregului sistem din România. Singura vină a acestei fete este că s-a aflat în locul nepotrivit, la ora nepotrivită.
Să dai vina numai pe acea femeie, a cărei rațiune este adânc tulburată din cauza depresiei severe și a traumelor suferite, este o amăgire. Femeia nu era în deplinitătea capacităților mintale. Poți judeca un orb pentru că nu vede? Nu!
Să dai vina pe autoritățile care ar fi putut evita desăvârșirea crimei prin amplasarea acelor pereți de securitate este iar o fugă de responsabilitate.
În loc să ne întrebăm de ce nu avem sisteme de securitate la metrou, indicat ar fi să ne întrebăm de ce oamenii cu vizibile probleme psihice umblă nesupravegheați pe străzi. Un astfel de sistem ar rezolva parțial o problemă care este adânc impregnată în societatea bolnavă în care trăim.
Putem spune că acei pereți de securitate ar împiedica săvârșirea crimelor de la metrou, atunci când autorul crimei intenționează să arunce victima în fața metroului. Corect. Dar ce ne facem cu celelalte crime comise de oamenii iraționali aflați în libertate? Credeți că autoarea crimei este singura persoană tulburată grav care umblă liberă pe străzi?
Îmi povestea mama că într-o dimineață, la orele cinci, în timp ce mergea spre serviciu, o femeie a vrut să-i arunce cu o sticlă în cap, din senin, moment în care mama s-a speriat și a fugit. Când a mers la poliție să depună o plângere, domnii de acolo i-au răspuns senin:
- Știm doamnă, femeia e nebună, am mai adus-o aici, dar nu are sens să o ținem, să se ocupe cine știe de ea.
Mai mult de atât, în orășelul în care am copilărit, o fostă profesoară umblă pe străzi cu un geamantan plin de pietre, în timp ce vorbește singură. Toată lumea râde de ea. Poți spune despre un cadru didactic că este incult? Nu, dar boala nu ține cont de profesie.
În același oraș se plimbă liber pe străzi un bărbat tânăr, de cele mai multe ori foarte sumar îmbrăcat, care amenință și înjură persoanele de sex feminin. Tot ce au putut câțiva „curajoși” să facă, a fost să-i aplice odată „o corecție”. Da, l-au bătut. Credeți că s-a vindecat? Nu.
O altă femeie cu vizibile probleme psihice umblă prin centrul orașului cu o păpușă în brațe, înjurând pe toată lumea pe care o întâlnește. Am asistat la o scenă când a fost chemată poliția de către un cetățean, pentru că femeia cu păpușa se arunca în fața mașinilor de pe stradă. După ce și-au dat seama că femeia este bolnavă, aceștia au jignit-o și i-au mai dat și un șut în fund.
Îmi amintesc că într-o seară ieșisem să iau pâine de la magazinul din colțul blocului, iar în timp ce mă întorceam de la magazin, o femeie cu gluga pe cap a început să alerge după mine printre blocuri. Când le-am povestit părinților ce mi s-a întâmplat, răspunsul lor a fost:
- Ai grijă, mamă, că e plină lumea de nebuni și nimeni nu face nimic cu ei.
Foarte multă lume se întreabă cum este posibil ca prietenii virtuali ai „criminalei de la metrou” să nu fi sesizat că femeia este bolnavă psihic, dar în același timp circulă pe internet niște filmulețe cu un bărbat care se dorește a fi regele României. Din discursul acestuia se remarcă faptul că omul are o problemă psihică, mai gravă sau mai puțin gravă. Ce facem noi? Dăm like, share, râdem de el, apoi închidem telefoanele și ne culcăm. În cazul în care acest om ar comite mâine o crimă, ne-am spăla repede pe mâini, că doar „nu este datoria noastră să facem nimic, autoritățile trebuie să facă.”
Prin nepăsarea noastră față de aceste persoane ne expunem singuri în fața pericolelor. Nu te poți baza pe rațiunea unui om cu grave probleme psihice, pentru că el nu mai judecă, ci trăiește „în lumea lui”. În loc să le dorim acelor oameni vindecarea, ca să poată conștientiza ce tragedii au provocat, noi le dorim moartea, considerându-ne mai presus.
Cine sunt adevărații criminali acum? Cine sunt complicii? Noi. Fiecare din noi. Nu există un singur vinovat, suntem cu toții părtași.
Societatea în care trăim încă nu are noțiuni simple de psihologie. Dacă spui cuiva că mergi la psiholog ești considerat din start „altfel”, și nu neaparat în sensul bun al cuvântului. Ba mai mult, o parte din cei care află că mergi la psiholog te iau peste picior și te cataloghează drept „nebun”. Depresia a devenit o maladie la nivel mondial, iar potrivit Organizației Mondiale a Sănătății, aproximativ un milion de români sunt depresivi, dintre care foarte puțini au avut curajul să meargă să ceară ajutor specializat. Unii dintre noi suferă de depresie și ei nici nu știu acest lucru sau nu vor să recunoască. Același studiu organizat de OMS spune că stăm mai prost decât multe țări din Africa în acest sens. Depresia și traumele netratate duc la pierderea lucidității și la lipsa rațiunii.
România pur și simplu nu e pregătită să-și trateze bolnavii psihic.
Mama asasinei mărturisește într-un interviu că îi este rușine pentru ce a făcut fiica ei. Rușine ar trebui să îi fie pentru că nu s-a ocupat de ea, știind-o bolnavă. Rușine ar trebui să le fie și medicilor care se ocupă cu tratarea bolilor psihice, pentru că nu își iau în seriozitate meseria. Îmi povestea o cunoștință care merge la psihiatru din cauza depresiei, că de multe ori stă și așteaptă pe holuri după doamna doctor ore întregi doar ca să-i mâzgâlească pe o rețetă niște pastile, după care o trimite acasă, pentru că ea are altă treabă. Rușine ar trebui să ne fie și nouă, celorlalți, că nu știm cum să acționăm atunci când depistăm că în jurul nostru se află oameni cu astfel de probleme. Rușine ar trebui să ne fie când arătăm cu degetul spre ceilalți, fără să ne uităm mai întâi în oglindă.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Un om care merge pe stradă vorbind singur nu este decât un om diferit de dumneavoastră, care aţi găsit o modalitate de exprimare mai uşor acceptată social. La câţi oameni singuri nu au cu cine schimba o vorbă, nu mă miră că vorbesc pe stradă, în loc să concretizeze monologul interior în cărţi şi articole. În Belgia există o localitate devenită faimoasă, Geel, pentru că acolo sunt mulţi oameni "excentrici" pe străzi. Motivul este că îngrijirea persoanelor care nu-şi pot purta de grijă singure se face în familii. Unele familii semnează un contract şi primesc un oaspete original în sânul lor. În această localitate, oamenii se pare că nu sunt scandalizaţi de aceste diferenţe de comportament, excentricii fiind pe deplin integraţi şi acceptaţi de comunitate. Acceptarea aceasta cred că este mai vindecătoare decât orice "tratament".
Dacă oamenii râd de o fostă profesoară care cară un geamantan cu pietre după ea, întrebarea este cine este mai bolnav: doamna care transportă pietrele sau batjocoritorii care au pietre în loc de inimi? Atât timp cât o persoană nu este agresivă fizic, nu văd de ce restul societăţii i-ar impune să se comporte într-un mod "normalizat". Cred că un om ar trebui să fie îngrijit dacă se află în suferinţă psihică şi dacă cere ajutorul. Dumneavoastră deplângeţi faptul că oamenii circulă liberi pe străzi şi sunt în mod clar iraţionali. Psihiatrii au lărgit însă gama de "afecţiuni", pentru a include tot mai multe persoane. Nu ştiu unde situaţi dumneavoastră delimitarea între raţional şi iraţional. Mi-e teamă că aşa-zişii "iraţionali" au fost sau sunt victime ale celor care, după cum spuneţi chiar dumneavoastră, se simt "mai presus". În Italia s-a lucrat la dezinstituţionalizare, pentru că s-a dorit o abordare mai umană a acestei situaţii. Nu cred că sunt mulţi oameni vindecaţi după o şedere în spitalul de specialitate, rămân doar cu traume despre care nici măcar nu pot vorbi, de teama discriminării.
Jung scria într-o carte că o societate este cu atât mai creativă, mai dinamică, mai fertilă, cu cât diferenţele din cadrul ei sunt mai bine acceptate. Iar un proverb spune că cei cărora "le lipseşte o doagă" sunt binecuvântaţi, pe acolo intră lumina. Dacă cineva ar sta de vorbă cu acea doamnă cu geamantanul plin de pietre, poate că ar afla lucruri năucitoare despre ceea ce a trăit în viaţa ei.
Violenţa fizică nu este scuzabilă, un om care loveşte ar trebui să fie ajutat să se exprime altfel, dar a "normaliza" comportamentul şi gândirea pe baza unor standarde incerte şi variabile, pentru ca toţi oamenii să se muleze pe un anumit calapod, mi se pare o cale greşită. Ceea ce este de dorit, după părerea mea, este ca oamenii care suferă să poată găsi înţelegere, alinare şi compasiune, atunci când cer ajutorul.
Un om care merge pe stradă vorbind singur nu este decât un om diferit de dumneavoastră, care aţi găsit o modalitate de exprimare mai uşor acceptată social. La câţi oameni singuri nu au cu cine schimba o vorbă, nu mă miră că vorbesc pe stradă, în loc să concretizeze monologul interior în cărţi şi articole. În Belgia există o localitate devenită faimoasă, Geel, pentru că acolo sunt mulţi oameni "excentrici" pe străzi. Motivul este că îngrijirea persoanelor care nu-şi pot purta de grijă singure se face în familii. Unele familii semnează un contract şi primesc un oaspete original în sânul lor. În această localitate, oamenii se pare că nu sunt scandalizaţi de aceste diferenţe de comportament, excentricii fiind pe deplin integraţi şi acceptaţi de comunitate. Acceptarea aceasta cred că este mai vindecătoare decât orice "tratament".
Dacă oamenii râd de o fostă profesoară care cară un geamantan cu pietre după ea, întrebarea este cine este mai bolnav: doamna care transportă pietrele sau batjocoritorii care au pietre în loc de inimi? Atât timp cât o persoană nu este agresivă fizic, nu văd de ce restul societăţii i-ar impune să se comporte într-un mod "normalizat". Cred că un om ar trebui să fie îngrijit dacă se află în suferinţă psihică şi dacă cere ajutorul. Dumneavoastră deplângeţi faptul că oamenii circulă liberi pe străzi şi sunt în mod clar iraţionali. Psihiatrii au lărgit însă gama de "afecţiuni", pentru a include tot mai multe persoane. Nu ştiu unde situaţi dumneavoastră delimitarea între raţional şi iraţional. Mi-e teamă că aşa-zişii "iraţionali" au fost sau sunt victime ale celor care, după cum spuneţi chiar dumneavoastră, se simt "mai presus". În Italia s-a lucrat la dezinstituţionalizare, pentru că s-a dorit o abordare mai umană a acestei situaţii. Nu cred că sunt mulţi oameni vindecaţi după o şedere în spitalul de specialitate, rămân doar cu traume despre care nici măcar nu pot vorbi, de teama discriminării.
Jung scria într-o carte că o societate este cu atât mai creativă, mai dinamică, mai fertilă, cu cât diferenţele din cadrul ei sunt mai bine acceptate. Iar un proverb spune că cei cărora "le lipseşte o doagă" sunt binecuvântaţi, pe acolo intră lumina. Dacă cineva ar sta de vorbă cu acea doamnă cu geamantanul plin de pietre, poate că ar afla lucruri năucitoare despre ceea ce a trăit în viaţa ei.
Violenţa fizică nu este scuzabilă, un om care loveşte ar trebui să fie ajutat să se exprime altfel, dar a "normaliza" comportamentul şi gândirea pe baza unor standarde incerte şi variabile, pentru ca toţi oamenii să se muleze pe un anumit calapod, mi se pare o cale greşită. Ceea ce este de dorit, după părerea mea, este ca oamenii care suferă să poată găsi înţelegere, alinare şi compasiune, atunci când cer ajutorul.
Nu inteleg de ce presa minte cum ca romanii au asistat nepasatori la o crima. Nimic mai fals, pur si simplu nu era nimeni in preajma - dupa cum reiese clar de pe filmare.
Tratamentul privat pentru depresie costa, in Anglia, de la 90 pana la 300 GBP pe ora. Pe NHS, astepti sase luni pana vezi un consilier, dupa disgnostic. In general iti da GP-ul (medicul de familie) o reteta de Zoloft si te trimite acasa. Adica si acolo, pana la Dumnezeu, te cam mananca sfintii.
Din psihiatrie se scot bani daca scrii retete :D Am fost la un psihiatru privat in Romania. I-am spus ca sunt in depresie clinica (deja dignosticata) si am ideatie suicidala. Ce a facut omul? Mi-a prescris suficiente somnifere cat sa ma sinucid in seara aia. De fapt, suficiente sa ma sinucid, sa ma intorc la viata peste trei zile, precum Iisus, si sa ma mai sinucid o data, vreme de trei luni.
Consultatia, 300 RON pentru 20 de minute. Reteta (nu medicamente compensate), 100 RON spaga.
Cat de 'medic' era omul ala?
Dar facea un ban cinstit. Nu?
ADD, ADHD, Sindrom Down, autism? Scoli speciale, cat mai departe de copilul meu!
Persoane cu handicap motoriu? Inchise in casa!
Aa, sa nu-i vedem, sa nu-i auzim, noi, acesti oameni normali, pe acesti anormali care ne tulbura. Sa fie acolo la ei, ca asa zice Mihaela Radulescu: nu vreau ca fiul meu sa fie [...], [...], sau depresiv.
Pentru ca individul ala subuman alege sa fie schizofrnic sau depresiv, sa aiba orice fel de boala psihica sau orice fel de handicap motoriu. Individul alege sa aiba spina bifida sau scleroza in placi. E o alegere constienta, pe care o face ca sa face in ciuda celor care nu au astfel de boli.
Nu, doamna Burda, vinovatia colectiva nu rezulta din faptul ca o persoana nu poate fi politie/medic. Vinovatia colectiva exista insa la nivelul la care daca auzim un copil batut la sange nu sunam la politie; vinovatia colectiva exista atunci cand refuzam sa intelegm realitatea unei boli psihice, si, daca suntem membri ai familiei, speram ca trece de la sine, sa nu ne facem de ras mergand la doctor.
Vinovatia colectiva exista in faptul ca votam primari care monteaza lumini de Craciun, dar fac bordurile inaccesibile unei persoane intr-un scaun cu rotile.
Vionovatia colectiva exista in mentalitatea generala care incurajeaza, fara jena sau constiinta, atitudinea autoritatilor in ceea ce priveste nevoile speciale ale altora. Votam guvern dupa guvern, dandu-le girul moral al subinvestitiei (in termeni generosi) in orice altceva decat a suprima prezenta 'anomaliilor' din spatiul public.
Nu, stimabilă autoare, nu e datoria noastră de cetățeni să facem asta. Datoria noastră este să contactăm autoritățile competente și acestea să se ocupe mai departe. Așa merg lucrurile într-o societate sănătoasă, funcțională. Fiecare are rolul său, iar rolul cetățeanului care nu are competențe în astfel de cazuri e să îi anunțe pe cei care au competențe. Iar în cazul criminalei de la metrou, da, așa ar fi fost ideal, să o oprească/imobilizeze cineva pînă vin autoritățile competente. Dumneavoastră ați fi făcut-o? Pentru că de femeia cu glugă care v-a alergat printre blocuri ați fugit, nu v-ați oprit să tratați cu ea sau să o imobilizați apoi să anunțați autoritățile.
În încheiere, care ar fi soluția, ideea dumneavoastră? Ce ar trebui să facem noi ceilalți? Pentru că veniți doar cu un discurs moralizator și un deget îndreptat în toate direcțiile. Atît!
Transferînd, pe termen lung, oamenilor de pe stradă ca datorie zilnică rezolvarea problemelor sociale pe care ar trebui să le rezolve niște oameni pregățiți special pentru asta, îmi pare mai degrabă un eșec al societății respective, nu un succes. E ca și cum strada ar ajunge să trebuiască să facă zilnic ceea ce ar trebui să facă poliția, medicii, legiuitorii etc.
Să ajuți ocazional cînd e cazul, e una. Să ajungi să trebuiască să faci zilnic și treaba altora, e cu totul altceva. Dacă transformăm civismul în activism, nu e în regulă și nu trebuie ajuns acolo.