E îngrozitor ce s-a întâmplat la metroul bucureștean. Dincolo de orice închipuire a unei minți sănătoase. Deși am citit pe rețelele sociale inclusiv păreri privind o diversiune creată special pentru a distrage atenția de la evenimentele politice, mi-e greu să cred că există cineva atât de diabolic printre noi care să fi pus la cale asta.
Așadar, să ne detașăm un pic emoțional și să încercăm să ajungem la adevarata cauză a aceastei crime sinistre și, mai odios decât atât, care mai poate provoca și altele: este vorba despre situația ingrată în care se află bolnavii psihic în România. Precum consumatorii de droguri, ei au fost mereu stigmatizați, marginalizați, urâți de toată lumea – deși vorbim efectiv despre niște oameni bolnavi, dar care pot provoca adevărate nenorociri. Pentru ei nu se strâng fonduri, nu se fac campanii. Mulți sfârșesc pe post de cobai pentru sistemul medical.
Și aici este responsabilitatea statului. Pentru că nu știm/ nu vrem/ nu putem să îi ajutăm, să-i integrăm, să îi ținem în frâu, astfel încât să nu mai reprezinte un pericol.
România ocupă penultimul loc în rândul țărilor civilizate în privința integrării oamenilor cu probleme de sănătate mintală. Potrivit unui studiu, aproape tuturor ne este teamă să locuim în aceeași casă cu un bolnav psihic, iar jumătate dintre noi nu ar accepta să îl aibă coleg de muncă. Sunt aceste reticențe de condamnat? E greu de spus.
Ruda unei persoane bolnavă psihic spunea că se chinuie de ani de zile să o interneze: „deși aude voci și are halucinații, se consideră sănătoasă şi refuză să fie internată. Încercările sunt anevoioase şi doar cu ajutorul instanței putem să rezolvăm problema, pentru că legea spune că o persoană trebuie internată doar dacă prezintă pericol pentru sine sau pentru cei din jur, iar asta, ne dăm bine seama, e posibil doar după ce se întâmplă ceva grav. Așadar, în cele mai multe din cazuri, se acționează după ce răul a fost deja făcut.”
Exact cum s-a întâmplat zilele trecute la metrou sau în alte zeci și zeci de cazuri. Îmi amintesc de două de care m-am ocupat pe vremea când eram reporter: un schizofrenic și-a ucis mama, iar un altul a dat foc la casă – pentru că așa le-au spus vocile din cap. Un alt coleg îmi povestea despre o femeie care și-a tranșat soțul. Capul l-a pus la păstrare în frigider, iar restul corpului în saci pe care îi plimba prin oraș. Sunt detalii sinistre, pe care nici măcar în filmele de groază nu le regăsim.
Cu toate astea, se consideră că oamenii cu astfel de afecțiuni (dacă sunt identificați și diagnosticați corect) au mai multe șanse de recuperare în libertate decât în ospicii – cel puțin până în momentul în care comit o faptă penală gravă, cum ar fi cele de mai sus. Plus că, evident, nu sunt bani să fie ținuți închiși și, până la un punct, contravine drepturilor omului. Așa că legislația îi lasă liberi pe străzi, mai ales dacă își iau medicamentele. Însă cel puțin în cazurile întâlnite de mine, în libertate nu se tratează. Sau amestecă tratamentul cu alcool, iar rezultatul e fatal. Rudele nu au mijloace de niciun fel de a-i ține în frâu, iar statul nu are interes, pentru că ar trebui să investească prea mult în asta. Așa că preferă să numere victimele colaterale și să acționeze doar în cazurile punctuale, în care deja tragediile se vor fi petrecut.
Bolile psihice sunt tot boli, la fel ca oricare altele. Pacienții nu au nicio vină că s-au îmbolnăvit, mulți din cauza unor șocuri puternice avute în copilărie sau pe parcursul vieții (abuzuri, pierderea unor persoane foarte dragi etc). Una din trei persoane este afectată în prezent de o boală mintală, potrivit Organizației Mondiale a Sănătății. Ce nu realizează nimeni este că, spre deosebire de un oricare alt bolnav, „psihicii” nu-și conștientizează afecțiunile (decât foarte puțini dintre ei), refuză tratamentul și le pot face rău celor din jur. Mult rău, deși neintenționat.
Și atunci ce e de facut? Discuția e lungă, poate chiar interminabilă. Și delicată. Iar părerile vor fi mereu împărțite. Iar cine va avea curajul să-și asume o decizie în această privință va fi cu siguranță aclamat și blamat deopotrivă.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
De 4 ani a murit mama ei, care ii dadea bani, o intretinea.
Ea nu lucreaza de mai bine de 15 ani.
Acum mai are o verisoara, dar care are copil, parinti batrani, nu se ocupa si de ea.
De cand a murit mama ei, a consumat banii unui apartament, dar acum a ramas fara bani. (Avea un apartament in plus).
Am reusit sa merg o data cu ea la psihiatrie, d-na doctor a spus ca ar trebui internata ca s-o poata investiga mai bine, dar atunci nu avea locuri.
Alta data nu a mai mers.
Nu e agresiva - doar verbal, dar decade zi de zi.
Din alte cazuri stiu ca pentru a primi un diagnostic trebuie sa fii ce stiu eu cat timp internat in spital. Vecina mea nu vrea, nici nu are cine sa o duca. E mult mai corpolenta decat mine.
Nu stiu, ar trebui un sistem, sa poti aduce pe cineva, s-o vada, sa-i dea un diagnostic, sa aiba cat de cat o sursa de venit.
Vecina are peste 1500 de euro datorii la asociatie, nu stiu ce se va intampla.
De asemenea, peste tot in lume, se mai intampla ca un schizofrenic care parea bland, sa aiba un episod de psihoza si sa comita un act reprobabil. Exista metode foarte simple de a verifica daca un shizofrenic isi continua tratamentul, in 'libertate'. Persoanele apropiate pot observa schimbarea de comportament si anunta spitalul...
Problema, in Romania, este si mentalitatea familiei, care are tendinta de a crede ca a avea un 'nebun' in familie ii face de rusine in sat. In cele mai bune cazuri, incearca sa aiba grija de bolnav acasa. In cele mai rele, il lasa pe strazi. Amandoua sunt retete pentru dezastru - si aici statul nu poate face nimic.
Tratamentul in ambulatoriu este deci procedura corecta, dar fara conexiuni intre sisteme, nu poate functiona. Ma indoiesc tare ca sectia de politie de cartier are pe cineva care sa recunoasca o boala mentala.
Ma rog. Trist.
Ma intorc, deci la tratamentul ambulatoriu - e adevarat ca majoritatea schizofrenicilor puri nu vor sa isi ia tratamentul, insa, ca si in depresia clinica, simptomele nu revin in doua zile dupa intreruperea medicamentatiei, si oricum, revin gradual. Cineva din jurul 'femeii de la metrou' ar fi trebuit sa observe asta si sa sune la spital/politie...
Cât despre drepturile omului, ştiu că sunt deranjante, dar sunt necesare. Faptul că este nevoie de o hotărâre judecătorească pentru a interna un nebun la balamuc, derivă din abuzurile care se pot face atât la noi în ţară, cât şi în lumea largă. Amintiţi-vă că dizidenţii "cu gura mare" din perioada comunistă erau băgaţi în ospicii şi aduşi la stadiul de legumă, doar ca să li se închidă gura. Dar şi în societatea civilă, cu şpaga de rigoare, poţi rezolva cu un psihiatru ca să-ţi internezi la balamuc bunicul bogat şi să-i moşteneşti averea. Sau poţi să-ţi internezi soacra, ca să stai mai lejer în casă. De aceea este necesară o hotărâre judecătorească şi acordul bolnavului.
Deci tratamentul în ambulator şi consultul periodic – cu sancţiunile de rigoare în caz de abatere – sunt singurele soluţii viabile. Dar aşa ceva nu se va întâmpla niciodată în România. Aşa că vor mai muri mulţi oameni nevinovaţi ucişi de alţi nevinovaţi. Ca de obicei, în România doar Dumnezeu ne apără: şi pe şosele, şi pe trecerile de pietoni, şi în cluburi, şi în staţiile de metrou, şi... şi... şi...
Asta nu mă miră deloc, având în vedere că depresia încă este un subiect taboo...
Țin minte că acum câteva luni eram într-o discuție cu câțiva oameni și din vorbă în vorbă s-a ajuns la subiectul depresie, iar unul dintre interlocutori a afirmat foarte convins "nu există așa ceva, ori ești normal ori ești nebun"...
Afirmația lui m-am enervat la culme și m-am simțit nevoit să-i explic că se înșală, întrebându-l dacă el mã consideră nebun și continuând să-i explic că folosesc antidepresive de ani de zile...
Discuția a deviat mult, iar persoana respectivă a ajuns la concluzia că antidepresivele și psihoterapia sunt "un moft al oamenilor bogați", iar în realitate ele nu fac nimic.
Din păcate în viitorul apropiat nu de va schimba mare lucru, oricât de pozitiv aș încerca să privesc situația aceasta...
Ca si problema neasigurarii unor minime masuri de salvare din anumite cluburi din Romania, si situatia aceasta, e in tot timpul o prezumtiva generatoare de nenorociri. Si asta nu e decat varful icebergului, pentru ca un procent mare din populatie au probabil afectiuni ce pot deveni, in absenta tratamentului, periculoase.
Datorita carentelor de cultura, multi nici nu cunosc diferenta intre psiholog si psihiatru, asa ca da, ramanem in asteptarea masurilor pana cand unui individ cu afectiuni ii va veni ideea, nu sa impinga pe cineva la metrou ci sa arunce otrava in apa de la statia de epurare.
Rudele ar trebui sa aiba cea mai mare responsabilitate in astfel de situatii. Bolile pshice sunt boli care pot fi tinute sub control de un tratament adecvat care trebuie respectat cu sfiintenie, iar in momentul in care sunt observate derapaje ar trebui luate masuri imediate.
Un bolnav psihic care ajunge sa nu isi ia tratamentul si sa nu isi mai constietizeze boala devine un pericol atat pentru el cat si pentru oamenii din jurul lui. Acesta este momentul in care rudele trebuie sa dea dovada de responsabilitate si sa gaseasca metode de a aduce pacientul fata in fata cu medicul care il trateaza.
Evident, nu toti suntem specialisti si nu stim cu sa procedam, dar consider ca in momentul in care ai in familie un astfel de caz in primul rand trebuie sa te consulti cu un specialist care sa iti explice cum poti face fata unei astfel de situatii. "Eu nu am ce sa ii fac, pentru ca nu vrea sa isi ia pastilele!" este o abordare mai mult decat gresita si si ne face complici la faptele safarsite in momentele de criza.
Cel mai important este sa constietizam ca ne putem implica mult mai mult in astfel de cazuri si ca ar trebui sa existe o comunicare permanenta intre familia bolnavului si medicul acestuia.