Cine vrea euro?

(Foto Guliver/Getty Images)

 Avem o nouă țintă de aderare la zona euro: 2024. Prilej pentru mine de a actualiza graficul ce ține evidența numeroaselor termene de aderare la zona euro pe care România le-a avut de-a lungul timpului.

Săgețile pleacă din anul în care a fost făcut anunțul și ajung până la anul de aderare anticipat. După cum se observă, pe baza anunțurilor făcute până în 2013, ar fi trebuit să fim deja în zona euro. Un grafic care oglindește seriozitatea cu care subiectul aderării la zona euro a fost tratat de diverși decidenți de-a lungul timpului. (Nu le-am mai menționat numele în grafic pentru a nu-mi crea "simpatii" suplimentare.)

Să fie clar. Decizia este în primul rând una economică. Ponoasele păcatului originar, care a dus la crearea unei zonei euro atât de extinse, plecând în primul rând de la o motivație politică, le trag acum majoritatea țărilor membre euro, iar crăpăturile fundației au apărut și s-au mărit mai ales în perioada de criză. 

În aceste condiții, astăzi, criteriile economice de admitere prevalează și vor prevala în fața celor politice. Și nu doar că criteriile economice prevalează, dar ele au fost chiar înăsprite în condițiile în care, pe lângă criteriile de convergență nominale (faimoasele criterii de la Maastricht), sunt evaluate acum și criteriile de convergență reale, care reflectă competitivitatea economică a unei țări. 

Dar în afară de superficialitatea cu care o decizie, în primul rând economică, este tratată, fiind confundată cu una politică, repetatele ținte de aderare mai denotă ceva: atractivitatea monedei unice pentru români, indiferent de segmentul căruia îi aparțin. Doar că fiecare categorie are propria motivație, din păcate eronat fundamentată. 

Populația, de exemplu, vede trecerea la euro ca un proces similar denominării, când am trecut la "leul greu" prin utilizarea unor bancnote noi, care aveau cu patru zerouri mai puțin. Românii sunt deja psihic pregătiți să scape de leu în favoarea monedei unice, având în vedere gradul ridicat de "euroizare" a economiei, realizată cu acordul tacit al autorităților. În mod paradoxal, cultivarea utilizării monedei naționale în tranzacții nu a fost în ultimele decenii o prioritate pentru instituțiile responsabile din România. Astfel că astăzi, o serie de tranzacții sunt deja făcute în euro sau indexate la euro. De aici până la a-l folosi în mod curent nu este decât un pas, în condițiile în care riscurile trecerii premature la euro nu sunt pe deplin înțelese de publicul larg.

Așa cum nu sunt înțelese nici de o a doua categorie: cea a decidenților naivi. În această categorie intră aceia aflați în structurile de conducere a țării, care văd aderarea la zona euro ca pe un "prânz gratuit". Un demers prin care se consideră că vom scăpa de volatilitatea cursului de schimb, și mai ales de deprecierea leului, și prin care vom avea acces la credite cu dobândă scăzută a zonei euro. 

Mai mult, statul se va putea împrumuta de pe piețele financiare la dobânzi mai mici, ca să nu mai vorbim că va putea beneficia și de eventualele achiziții de titluri de stat de către Banca Centrală Europeană în perioadele de criză. Deci adio FMI...

Tabloul însă este mult mai complicat decât atât. Și o idee despre rigoarea necesară în acest club este furnizată de politica fiscală extrem de restrictivă a unei țări aflate în anticamera zonei euro, a mai nou invidiatei Bulgaria pentru Consiliul său monetar, care îi oferă un curs de schimb fix. Rezultatul ignorării prudenței fiscale ne-a fost oferit chiar de o țară deja membră a zonei euro, care a plătit prin ajustări economice extrem de dureroase iluzia că, odată ajunsă în zona euro (prin manipularea datelor economice...), îi este permis un comportament economic aberant. 

Și cum în zona euro ajustările nu se mai pot face prin curs sau inflație, ele trebuie făcute prin decizii (politice!) de a tăia salarii și pensii, de a trimite oameni în șomaj, de a micșora bugetele destinate educației și sănătății. Războinicul prim ministru Tsipras, venit pe valurile nemulțumirii populare, a trebuit să își bage destul de repede sabia în teacă și să abandoneze măsurile cu tentă populistă, pentru a împiedica o ieșire dezastruoasă din zona euro.

Merită aici remarcat faptul că acești concetățeni adepți ai intrării rapide în zona euro ignoră faptul că, în anii dinaintea intrării în zona euro, BNR va trebui să lase cursul de schimb să floteze liber într-un interval, fără să intervină pe piața valutară. Adică fără acele intervenții care astăzi îi sunt cerute cu asiduitate, culmea, de o parte a adepților aderării la zona euro.

Nu. Intrarea în zona euro nu oferă niciun prânz gratuit. Ba dimpotrivă. Necesită mult mai multă rigoare economică și o guvernare de o calitate net superioară. Care nu e ușor de obținut. Ceea ce ne duce la a treia categorie. Este vorba de cea a liderilor de opinie sofisticați pe care îi aud în presă, dar și în întâlniri mai mult sau mai puțin deschise. Adică a persoanelor educate și informate, dar care fac o eroare majoră: confundă aderarea României la Uniunea Europeană cu aderarea la zona euro, invocând ca principal beneficiu o presupusă accelerare a convergenței cu țările mai dezvoltate, prin punerea României pe un fel de pilot-automat care ar suplini tradiționala slabă guvernare a țării. În acest context ei menționează și creșterea rigorii economice, precum și scoaterea BNR de sub tentația influenței politice.

Într-adevăr, în cazul aderării la UE, convergența a funcționat pe mai multe direcții: juridic, politic, economic. Evaluările, precum și datele statistice arată că diferența dintre România și membrii mai vechi s-a micșorat după aderare. Ceea ce nu a fost o surpriză! Și celelalte țări care aderaseră înaintea României beneficiaseră de un proces de convergență similar. Chiar dacă România aderase mai puțin pregătită, acest mecanism a funcționat și în cazul ei, accelerându-i dezvoltarea și progresul. De altfel, pierderea acelei ferestre de oportunitate ar fi întârziat aderarea și, în final, progresul României, cu câțiva ani buni, dacă nu chiar un deceniu. 

Aderarea la zona euro este însă cu totul altceva și adevărul este că nu produce mai deloc convergență. De altfel, analiza evoluțiilor economice raportate la o țară precum Germania arată că, de fapt, traiectoriile celorlalte țări au fost mai degrabă divergente, fie că s-au numit Grecia, Italia, Spania sau chiar Franța. Cât despre rigoare, ce să mai vorbim. Avem suficiente exemple de notorietate în care apartenența la zona euro nu a adus și rigoare economică în conducerea unora dintre țările-membre. În aceste condiții, pledoaria celor care invocă beneficiul accelerării convergenței printr-o aderare prematură la zona euro este total neconvingător, fiind un pariu riscant pe spezele economiei și populației.

Recentul Raport de fundamentare a Planului național de aderare la zona euro este un document care cred că surprinde în mod corect faptul că aderarea este un proces extrem de complex, care presupune că România trebuie să își stabilească o serie de obiective intermediare de dezvoltare și să își schimbe fundamental modul în care își gestionează economia și bugetul. În aceste condiții, aderarea la euro va fi o consecință naturală a noului nivel la care este adusă economia românească, prin care diferențele față de ceilalți membri sunt net inferioare situației de acum.

Vestea proastă este că, sub coordonarea unora dintre semnatarii Raportului, România se mișcă acum exact în direcția opusă celei preconizate, ajungând să mai îndeplinească doar un singur criteriu (de la Maastricht) de aderare la zona euro.

Iar o abordare de tip "dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau" nu poate funcționa decât în Țara Românească...

Articol preluat de pe blogul autorului

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp