Cioloș: „Nu o lege poate decide dacă o lucrare de doctorat este ştiinţifică sau nu, ci doar oameni de ştiinţă oneşti, obiectivi, recunoscuţi şi profesionişti”

Oamenii de ştiinţă sunt, prin definiţie, persoane ale căror contribuţii, în unul sau mai multe domenii ştiinţifice, sunt verificate, apoi recunoscute de către comunitatea ştiinţifică internaţională prin citări în reviste cu reputaţie. Niciun parlament şi niciun sistem (democratic sau nedemocratic) nu poate conferi sau retrage această calitate. Singura instanţă acceptabilă este de tipul “peer review”. În niciun caz, de tipul “friend review”, “colleague review”, “kin review” sau similare. Prin urmare, oamenii de ştiinţă sunt întotdeauna, în domeniul de expertiză, obiectivi, recunoscuţi şi profesionişti. Restul persoanelor pot fi numite oricum, dar nu oameni de ştiinţă. Publicarea unor articole sau teorii, în ziare, reviste insignifiante, prefeţele, intervenţiile pe posturile de radio sau tv, platforme media, traducerile (excluzând cazurile excepţionale), manualele interne, notele de curs, sunt activităţi meritorii, dar nu te transformă în om de ştiinţă. Pe de altă parte, în viaţa de toate zilele, oamenii de ştiinţă nu sunt întotdeauna oneşti şi obiectivi, existând exemple celebre în mai toate domeniile.

Dezbaterile româneşti despre plagiat şi definiţiile sale sunt de-a dreptul groteşti. Începând din evul mediu, de pe vremea când manuscrisele ştiinţifice erau transportate cu rădvanul (nu prin anexe, în mesaje E-mail) între savanţii curţilor princiare, pomenirea contribuţiilor anterioare (uneori foarte elaborată) era un lucru de la sine înţeles. Eşafodajul şi încrederea în ştiinţa modernă au fost clădite, cărămidă cu cărămidă, în acest fel. Polologhia din parlament, din mediile academice şi din media asupra acestui subiect seamănă a teatru kabuki.

Tezele de doctorat plagiate nu pot apărea sub supervizarea unui adevărat profesor universitar. Pur şi simplu, pentru că evoluţia structurii tezei şi a originalităţii afirmaţiilor din aceasta trebuie să fie atent analizate de acesta, prin prisma experienţei şi a expertizei extinse în domeniu. În multe cazuri, este necesară şi consultarea altor colegi. Mai mult, chiar la o analiză sumară, conducătorul trebuie să-şi dea seama dacă are de a face cu un impostor. Tezele de doctorat plagiate nu pot fi susţinute nici dacă în comisiile (aprobate de minister) sunt experţi veritabili în domeniu, aceştia fiind nevoiţi să citească (intervalul de timp acordat fiind suficient) atent tezele şi să de un verdict pe măsură. În mai toate universităţile mari, conducerea unei teze de doctorat este considerată o sarcină deosebit de dificilă, pentru că în joc este evoluţia carierei ştiinţifice a unui tânăr cercetător.

Plagiatul pe scară extinsă reprezintă în România una dintre multiplele faţete ale dezastrului educaţional. Acesta îşi are doar parţial originea în imixtiunea politicului în educaţie. Adevărata cauză, acum cronică, este pasivitatea incredibilă, dovedită de veritabila comunitate ştiinţifică şi de personalităţile din domeniul culturii, pasivitate care a înlesnit accesul în mediul academic al persoanelor cu reputaţie ştiinţifică dubioasă şi un curriculum vitae de înălţimea genunchiului broaştei. Întregul sistem educaţional şi de valori, unele conservate cu greu în timpul regimului comunist, a fost distrus de intruşii semiafabetizaţi ştiinţific. Unii dintre ei au devenit rapid “profesori” şi au dezvoltat un sistem intern de relaţii şi reguli care să le permită anularea oricărei riposte menită a le împiedica activităţile. Accesul către o carieră didactică în marile universităţi ale ţării a fost relaxat nepermis de mult. Rudele şi prietenii politicienilor au dat năvală. Glasul academicienilor şi al marilor profesori a devenit din ce în ce mai slab, apoi a fost neglijat complet. Rolul matematicii, al ştiinţelor naturii, al ingineriei a fost bagatelizat prin programul agresiv, prost înţeles, de tip “finanţarea urmează elevul”. Structura logică a învăţământului românesc, instituită de Spiru Haret, a fost practic ştearsă cu buretele. Învăţământul a fost reconstruit după chipul şi asemănarea cu colegii de partid şi cu simpatiile lor politice. Au fost oficializate programe incoerente şi deficitare în privinţa conţinutului ştiinţific. Într-o Românie aflată în coada Europei la capitolul tehnologie şi cercetare ştiinţifică, multe programe de masterat în domeniul ştiintelor naturii, disponibile în mai toate universităţile de prestigiu, au dispărut din facultăţile româneşti din cauza finanţării deficitare.

În România anilor ’90, încă izolată ştiinţific, accesul la reviste, fonduri de cercetare şi deplasări internaţionale a căzut sub controlul mafiei politice şi puţinele revolte au fost înnăbuşite imediat. Un sistem feudal de promovări şi de numiri a golit ţara de tinerele talente. Marile nume s-au încovoiat şi, pentru a menţine în viaţă direcţii viabile de cercetare, au făcut compromisuri politice. Încrederea în cariera didactică şi în învăţământul naţional a fost compromisă.

Decanii au început să-şi petreacă nopţile în birouri, căutând soluţii pentru menţinerea în viaţă a unui program educaţional modern, compatibil cu cel pe care şi-l permit colegii din străinătate. Toate partidele politice s-au umplut de ocară, declarând învăţământul prioritate naţională şi tratându-l ca pe o cenuşăreasă căreia i-au furat ambii pantofi, lăsând-o desculţă în plină iarnă. Ţara s-a umplut de sociologi, de analişti, de sute de experţi în educaţie, de cohorte de formatori în mai toate domeniile. Analfabetismul a explodat, numărul elevilor s-a micşorat drastic, urmare a abandonului şcolar masiv. Chiromanţii, ghicitorii în stele, numerologii şi astrologii fac, pe scară largă, “educaţie alternativă”.


Cam acestea sunt, după amar de ani, domnilor şi doamnelor din politica acestei ţări pe care afirmaţi că o iubiţi nebuneşte, ţară care pe mulţi dintre dumneavoastră vă hrăneşte nemeritat de bine, roadele reformei pe care aţi “implementat-o” în învăţământ. Învăţământ care v-a pus gratuit condeiul în mână şi care v-a ajutat să scrijeliţi stingher, literă cu literă, pe hârtia scumpă, primul cuvânt pe care l-aţi îngânat. Şi v-a mai învăţat să vă semnaţi, să faceţi acel semn distinctiv pe care îl aşterneţi pe hârtie la investitură şi care vă conferă putere şi responsabilitate. Când veţi mai apărea la televizor, începeţi prin a cere princhindeilor de vârstă şcolară să vă ierte…

Din păcate nu e doar o imagine a sistemului care se reflectă doar urât, într-un unghi nefericit, ci un alt cap al Hidrei crescut direct din oglindă. Una dintre soluții pentru începerea curățeniei ar fi re-acreditarea universităților de către un organism compus din profesori străini, specialiști incontestabili în domeniile proprii (câștigători de Nobel, de ce nu), plătiți de guvern și care să definească standardele de calitate. Ca proiectul de la școlile de șoferi! Are cineva curajul să facă asta? Și ce te faci apoi cu studenții care trec prin școala românească, brusc ajunși într-un mediu competitiv? Avem curaj să spunem adevărul despre copiii noștri? Să ne gândim sincer cum vor arăta ei peste 20 de ani, produse ale sistemului românesc educational? Unul dintre puținele domenii unde suntem la un nivel mai apropiat de sinceritate este IT-ul. Și asta pentru că neînțelegând ce este, a fost mai ferit de fraude și politizare. Aici e mult mai clar, poți sau nu poți în 5 minute. Și sunt foarte putini care pot.

Prin ultimele decizii luare in senat ( 20 de zile pt pușcăriași scriitori , desființarea CNATDCU ) penalii si-au luat țara înapoi . Si se pare ca majoritatea populației doarme liniștita . Probabil așteaptă ca "cei 5000 de oameni ai lui Soros " sa iasă in strada pt ei , da se pare ca pina si Soros si-a pierdut speranța in cetățeni acestei tari .

ARe dreptate, dar este un fel de dreptate așa, evidentă, la mintea cocoșului. Păi este evident că nu o lege poate stabili dacă e plagiat sau nu, o lege îi poate însă pedepsi pe cei care, sistematic și conștient, au facilitat producerea de false doctorate pe bandă rulantă. România trebuie, în prima fază, să stopeze cumva această hemoragie de impostură, iar în fazele următoare să-i pedepsească pe cei care au contribuit la proliferarea imposturii. Nu e chiar așa de greu, nici foarte simplu: nu trebuie – ca principiu – arestat nimeni, trebuie scoși de pe piață impostorii din lumea universitară. Sînt mulți, foarte mulți.