Consumul excesiv de fericire dăunează grav sănătății

În cazul în care nu ți-ai dat seama până acum, nu am vocație de vorbitor motivațional. Nu țin să îți spun tot timpul cât ești de minunat, indiferent de ce ai face și ai spune. Ceea ce mă preocupă este să fii bine pe termen lung, nu să te simți bine cât timp vorbim. Ceea ce uneori înseamnă să pun la îndoială visuri și aspirații copilărești, nu ca să te simți prost, ci ca să ai astfel ocazia să găsești unele mai realiste și cu șanse mai mari de a deveni realitate. Azi e rândul aburelii cu fericirea.

Circula la un moment dat o anecdotă despre John Lennon care, în școala primară, a fost întrebat ce vrea să fie când va fi mare, iar el a răspuns că vrea să fie fericit. Profesoara i-a spus că nu a înțeles tema, iar el i-a replicat că ea nu a înțeles viața. E o anecdotă simpatică, dar cam atât, în principal pentru că nu avem suficiente date pentru a conchide că Lennon înțelesese despre viață mai multe decât profesoara sa.

Cert e că sună foarte bine să zici că scopul tău în viață e să fii fericit. Pari așa, un om cu aspirații înalte și viziune. Ba te mai încearcă și duioșia când te gândești la tine și cât de corect și simplu gândești. Să fii fericit, domnule, ce atâta tura-vura cu obiective și planuri? Dacă ești fericit ai rezolvat tot, ți-ai atins scopul și, din acel punct încolo, viața ta va fi minunată. 

Simți și o lacrimă pe retină când te gândești la Will Smith cum dormea el în toaleta publică alături de fi-su și adormea gândindu-se la cât va fi de fericit. N-ai văzut filmul? „The Pursuit of Happiness” adică „În căutarea fericirii”. Sigur, în acel film, citind un pic printre rânduri, fericirea însemna să câștige mulți bani. Dar e doar un film, în realitate fericirea e un scop nobil și înălțător, nu o chestie atât de imundă și capitalistă. Păi dacă au americanii până și în Constituție dreptul oamenilor de a urmări fericirea, ce să mai spunem. Fericirea e un ideal la fel de nobil precum libertatea, egalitatea și fraternitatea. Sigur, prin Constituția americană nu se garantează fericirea, ci dreptul fiecărui om de a urmări să obțină fericirea, fără nici o garanție că o va și prinde din urmă. Dar te-ai întrebat vreodată dacă merită efortul? Pe bune, ai fost fericit măcar o dată în viața ta, nu? Și ce s-a întâmplat după? N-ai mai fost, nu? Păi și ce crezi că se va întâmpla în toate dățile următoare când și dacă vei mai fi fericit? Cam același lucru.

Ca să înțelegi mai bine de ce spun asta, hai să examinăm puțin fericirea ca sentiment. Științific vorbind, fericirea este o stare psihică provocată de secretarea de către creierul tău a uneia dintre următoarele substanțe: dopamină, serotonină sau endo-canabinoizi. Ar mai fi câteva (cam 4: oxitocină, epinefrină, endorfină și GABA), dar efectele celorlalte nu sunt neaparat legate de fericire (de exemplu epinefrina – sau adrenalina dacă sună mai cunoscut, e mai degrabă legată de nivelul de energie, lucru pe care îl poți percepe sau nu ca a avea legătură cu fericirea, iar oxitocina este legată de sentimentul de apartenență afectivă și ar putea fi confundat cu dragostea). Ei bine, aceste substanțe sunt „drogurile” la care reacționează creierul uman. Secretarea lor poate fi declanșată atât prin activități plăcute și sănătoase (sport, meditație, sex, mâncat, dormit și așa mai departe), cât și prin activități mai puțin sănătoase, în principal consumul de droguri (legale sau nu). Mai mult, cu suficient exercițiu, declanșarea producției acestor substanțe poate fi controlată de voința omului, în absența oricărei alte activități (cu toate că, in extremis, am putea considera acest act de voință ca fiind o formă de meditație, ca atare fiind totuși o activitate). În plus, acest lucru explică de ce orice comportament care produce plăcere are potențial de a provoca dependență, ducând la repetare compulsivă și cu șanse de a afecta bunul mers al vieții unei persoane. Însă aceste lucruri ne mai arată și că fericirea este o stare accesibilă oricui, printr-o varietate de metode, fără a fi nevoie să ne petrecem toată viața în căutarea ei. Dar ne mai spune ceva, dacă știm câteva lucruri fundamentale despre cum funcționează creierul: nu poți susține un nivel constant de fericire decât suplimentând permanent cantitatea de „hormoni ai fericirii” pentru a contrabalansa obișnuirea (adaptarea) receptorilor acestor substanțe cu cantitatea curentă. Când acei receptori din creier se obișnuiesc (se adaptează dacă vrei), cantitatea curentă nu doar că nu mai este suficientă pentru a obține rezultatul dorit, dar a nu suplimenta doza poate să însemne chiar nefericire (pentru că nu mai simți efectul la fel de puternic). Este un cerc vicios din care nu poți ieși și un joc pe care nu îl poți câștiga pentru că este imposibil să suplimentezi la nesfârșit cantitatea. Iată de ce urmărirea fericirii este sursa principală de nefericire în lume.

Din această cauză, dependenții de substanțe sunt în permanență tentați să mărească doza. Singurul lucru care îi mai oprește este teama că mărirea dozei le-ar putea fi fatală. De fapt, dependenții de orice, pentru că dependența este de fapt de fericire. Înlocuiește drogul cu orice, cu mâncare, cu sex, cu tras de fiare, cu alergare. Chiar, te-ai întrebat cum s-a ajuns la ultra-maratoane? Știi, oamenii ăia care aleargă câteva zile încontinuu. Prima dată când am auzit de ei m-am gândit la Forrest Gump: „într-o zi am început să alerg și pur și simplu nu m-am mai oprit”. Dar nu e așa simplu. Oamenii ăștia aleargă după ceva. Sigur, pot spune că aleargă pentru a-și depăși limitele și alte idei mărețe, dar în realitate aleargă după senzația numită „runner’s high” (în traducere aproximativă, fericirea alergătorului). Deloc întâmplător, high este cuvântul englezesc folosit și pentru a descrie euforia simțită de consumatorul de droguri când își administrează doza. Revenind la alergători, ori de câte ori ating acea stare va trebui ca data viitoare să alerge și mai mult pentru a obține același rezultat. Așa ajung să alerge zile în șir, după ceva ce e mereu tot mai departe. Iar alergarea e doar un exemplu, putem folosi ca alternativă orice activitate care produce plăcere.

Lăsând însă exemplele la o parte, întrebarea care trebuie pusă este dacă merită depus un atât de mare efort pentru a fi fericit. Răspunsul meu este că nu.

Cea mai mare problemă cu fericirea este că te face să nu fii empatic. Uite, gândește-te la un moment în care erai fericit: cât de tare îți păsa de nefericirea altora? Probabil că nu așa mult spre deloc. Empatia nu apare pe fundalul unei stări de fericire, ci al unei stări de (măcar) disconfort. Poate te întrebi de ce ar trebui să-ți pese se ceilalți. Nu e obligatoriu să-ți pese, poate ai avut o viață grea și ai obosit, dar nu uita că pentru a schimba ceva trebuie să-ți pese. Iar toate lucrurile care nu-ți convin pe lumea asta (inclusiv cele care ți-au făcut ție viața grea) sunt schimbate doar de oameni cărora le pasă. Acești oameni nu sunt fericiți de multe ori. N-ai cum să te uiți la suferința din lume și să fii fericit decât în două variante: fie ești idiot, fie ești nesimțitor. Poate bănuiești unde vreau să ajung și ți se pare absurd să îți propun ca, în loc să urmărești fericirea proprie, să cauți să micșorezi nefericirea altora. Dar există totuși un avantaj: a face ceva pentru ceilalți este tot o sursă de fericire, însă în doze mai mici și presărate mai cumpătat de-a lungul vieții. Unii numesc asta satisfacție (care este un sentiment diferit de fericire). Îi poți spune cum vrei (de exemplu Victor Frankl îi spunea sensul vieții) atâta timp cât nu uiți că direcția este către ceilalți oameni, nu către tine. Îi poți spune chiar fericire dacă îți place așa tare cuvântul.

Poate te gândești: „Dar totuși, există oameni fericiți tot timpul”. Uite ce e, oamenii aceia ar trebui să îți provoace suspiciuni. Este imposibil ca un om să fie într-adevăr fericit tot timpul, în absența unei probleme psihice. Viața este un șir de suișuri și coborâșuri și, chiar dacă cineva își menține o atitudine optimistă față de aceste variații, tot va trăi o plajă extrem de vastă de sentimente. A fi optimist nu echivalează cu fericirea perpetuă. De aceea, când ai de-a face cu o persoană aparent fericită tot timpul, adu-ți aminte de faptul că nu e normal să fie așa și ca atare aparenta sa fericire nu e plauzibilă. Fie este ceva fundamental deteriorat în acea persoană și a rămas blocată într-o singură viteză (metaforic vorbind), fie, mai probabil, încearcă să îți vândă ceva.

Nu e nimic fundamental greșit în ideea de a aspira către fericire, însă poate că scopul vieții noastre nu ar trebui să fie un produs al creierului care oricum ne este la îndemână în cele mai multe cazuri. De ce ai urmări fericirea, doar pentru că nu ai altceva mai bun de pus în loc?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp