Coreea de Sud a învins covidul prin disciplină: două momente de civism imposibile în România

Foto: Guliver Getty Images

Peninsula Coreea, cu cele două entități statale ale ei, s-a aflat în atenția presei de mai multe ori în ultimele săptămâni, prin evenimentele petrecute acolo, care aveau, teoretic, potențial global. În vreme ce Coreea de Nord ne-a dat câteva emoții false când dictatorul care o conduce a dispărut pur și simplu pentru câteva săptămâni, Republica Coreea (Coreea de Sud, cum îi spunem noi ori Daehan Minguk sau Hanguk, cum îi spun coreenii) s-a remarcat prin eficiența cu care a luptat împotriva noului coronavirus. Lăudată, analizată și admirată, situația din Coreea de Sud a lansat o întrebare spre al cărei răspuns ne îndreptăm cu toții cu speranță. Cum au făcut coreenii să scape de coronavirus?

Coreea de Sud s-a aflat printre primele țări lovite de pandemia de COVID-19, care a început să fie vizibilă acolo de la mijlocul lunii ianuarie. La sfârșitul lunii februarie coreenii raportau peste 900 de cazuri noi de infectare pe zi și părea că lucrurile aveau să evolueze la fel ca în China. O lună mai târziu, numărul cazurilor noi raportate zilnic erau sub o sută și 80% dintre cei infectați se recuperaseră. În aprilie se raportau sub zece cazuri pe zi și erau zile fără nici un deces, pentru ca la începutul lunii mai să vorbim de o victorie împotriva pandemiei.

Succesul acestei victorii rapide asupra coronavirusului, prin comparație cu alte țări, s-a datorat mai multori factori. Pe de o parte a fost reacția promptă a autorităților, care au luat în serios situația de la primele semne. Prima măsură luată a fost testarea în număr cât mai mare. Pentru asta s-au creat unele facilități ingenioase, cum ar fi spațiile de testare din mașină, de tip „drive-in” sau „drive through”, în care contactul cu personalul medical este minim și timpul de testare este redus, în medie durând cam 10 minute. Ajungi la un ghișeu, deschizi geamul mașinii și gura, ți se ia un exudat nazofaringian, primești rezultatul testului peste puțin timp. Nu s-a pus problema în Coreea de lipsuri. Au avut atâtea teste câte au fost necesare, au avut măști, mănuși, echipament de protecție în spitale. Asta însă nu s-a întâmplat peste noapte. Spitalele din Coreea de Sud sunt dotate de ani buni cu tot ce le trebuie și la cele mai înalte standarde, au învățat din experințele anterioare și s-au asigurat că au specialiști bine pregătiți în cele mai prestigioase centre medicale din țară și din străinătate. În plus, au dorința și resursele necesare pentru a se afla în elita cercetării medicale. Acum în Coreea de Sud se lucrează la obținerea unui vaccin și a unui tratament împotriva COVID-19. O altă măsură luată de autoritățile coreene, e drept discutabilă și neagreată de toată lumea, dar care acolo a funcționat foarte bine, a fost identificarea purtătorilor de COVID-19 și avertizarea celor cu care aceștia era posibil să fi intrat în contact prin alerte care urmăreau deplasarea individului infectat, oferind informații despre locurile vizitate și orele la care s-a aflat în locurile respective, fără a-i fi divulgată identitatea. În felul acesta se putea urmări mult mai ușor lanțul propagării epidemiei căci cei care suspectau o posibilă infectare se anunțau singuri, nu trebuiau căutați de către autorități. O altă măsură foarte importantă în Coreea a fost evitarea isteriei. Deși autoritățile coreene nu au recurs la izolarea unor orașe și la măsuri extreme de distanțare fizică, așa ca în China sau în unele țări europene, coreenii au reușit să rupă lanțul transmiterii virusului prin disciplină civică. Dar nici acest lucru n-a fost un miracol obținut peste noapte, iar coreenii au deja antecedente în ceea ce privește civismul la nivel național.

Îmi vin în minte două momente în care am văzut în Coreea civismul la el acasă. Unul a fost în timpul crizei financiare din 1997-1998, care s-a întins în Asia ca un virus, lovind cu putere în Coreea de Sud, devenită dependentă de un împrumut masiv de la FMI. Pentru a reface rezerva din vistieria golită a țării, peste trei milioane de coreeni au participat voluntar la campania națională de colectare a aurului donându-și brățările, inelele, lănțișoarele, cerceii, statuetele budiste, până și verighetele sau bănuții de aur primiți de copii la aniversarea tradițională a 100 de zile de la naștere. Atunci, în puțin peste două luni s-au adunat 226 de tone de aur, cu o valoare evaluată la 2.2 miliarde de dolari, reprezentând un prim și important pas în plata împrumutului de 58 de miliarde acordat de FMI, pe care, de altfel, Coreea l-a returnat în întregime în 2001, cu trei ani înainte de scadență. M-am întrebat atunci, așa cum m-am întrebat mai apoi de fiecare dată când statul român a făcut apel la populație din varii motive, cum ar fi reacționat coreenii în locul nostru. Sunt convisă că și-ar fi răscumpărat Cumințenia pământului într-o săptămână. Capacitatea lor de a gândi și de a simți ca unul își are rădăcinile într-o veche tradiție umanistă, confucianistă, fie că ne place confucianismul sau nu, în care omul e răspunzător nu doar pentru sine, ci (mai ales) și pentru semenii săi. Acest lucru se poate vedea în Coreea nu doar în momente de criză și nu doar în fapte spectaculoase, ca cele din `97-98. 

Al doilea moment care îmi vine în minte e unul în care am văzut civismul coreean în lucruri mici, de bun simț, dar care fac o mare diferență într-o societate. Înaintea Campionatului Mondial de Fotbal din Coreea și Japonia, din 2002, cele douăzeci de milioane de locuitori ai Seulului au învățat în câteva luni (vreo două) niște reguli de bună purtare în traficul unui oraș aglomerat, pe care până atunci le ignorau. Una dintre aceste reguli era aceea a folosirii eficiente a scărilor rulante de la metroul din Seul, care avea și atunci opt-nouă linii, fără să le socotim pe cele spre aeroport și spre orașele-satelit. Douăzeci de milioane de oameni au învățat rapid că pe scara rulantă pe partea dreaptă se stă și pe stânga se circulă, așa încât pe când au apărut primii spectatori străini la campionatul de fotbal, toată metropola circula disciplinat, ceea ce ușura mult deplasarea tuturor celor care foloseau metroul. Fac o paranteză aici să mai spun că în fiecare stație de metrou este o toaletă publică în care accesul e gratuit și care e dotată cu hârtie igienică, săpun, iar acum și dezinfectant.

Îmi mai amintesc și că în urmă cu mulți ani, nu mai știu câți, în București a început o timidă campanie la metrou de îndrumare a populației să folosească scara rulantă cât mai eficient. Pe partea dreaptă a scării erau desenate pe fiecare treaptă două tălpițe paralele. Nu trebuia să știi fizică atomică să înțelegi că pe dreapta se stă pe scară, așteptând ca aceasta să te ducă în sus sau în jos, unde ai tu treabă. Pe partea stângă a scării tălpițele erau una în fața celeilalte, însemnând că pe acolo te poți mișca să ajungi mai repede în capătul scării. Nu mai țin minte de câte ori am auzit „Unde te grăbești așa, dragă?” și am fost nevoită să aștept în spatele unei sacoșe și a stăpânei ei până m-a dus scara sus, cătinel, împreună cu restul poporului de pe ea.

Avem și noi momentele noastre de mobilizare. Când e vorba de ignoranță, nu ai voie să ieși din pluton. Nu-i vorbă, că au și coreenii momentele lor de mobilizare în nesocotință. Să nu uităm că primul val de coronavirus în Coreea a fost transformat într-un mic tsunami de ignorarea de către membrii unei secte religioase a avertismentelor de a evita reuniunile în spații închise. Spiritul de turmă și nesocotința unora i-a pus în primejdie pe ceilalți, dar mobilizarea exemplară care a urmat i-a salvat pe toți.

Înțeleg că acum Coreea e din nou în alertă, căci ieri au fost raportate 34 de noi cazuri de îmbolnăvire după ce s-au deschis barurile, restaurantele și cluburile de noapte. Nu cred că trebuie să ne îngrijorăm. Coreenii vor ști ce au de făcut, așa ca mai înainte, căci mai mult decât orice, Coreea a reușit să evite o tragedie și să stăpânească răspândirea coronavirusului prin mobilizarea exemplară a cetățenilor ei, care sunt, totuși, oameni și ei, nu sunt roboți. O prietenă îmi spunea odată că în lumea lui Tolkien coreenii ar fi hobiții. Au ciudățeniile lor, dar și capacitatea de a uimi lumea, par mici, dar sunt puternici la o adică. Așa e, numai că spre deosebire de hobiții lui Tolkien, când a fost vorba să lupte cu noul coronavirus, temutul Sauron, coreenii nu au lăsat tot greul pe umerii unuia dintre ei, ci au tras toți împreună, în aceeași direcție, reușind să biruiască. Și au mai reușit coreenii o mare performanță: au reușit (cu efort și discursuri bine țintite) să oprească răspândirea urii față de membrii acelei comunități religioase de la care a pornit primul val de îmbolnăviri, împiedicând stigmatizarea membrilor ei. Noi, europenii, când o să reușim să nu mai arătăm cu degetul și să oprim valul de ură față de China și chinezi, și față de toți asiaticii pe care în marea noastră ignoranță îi credem chinezi? Mai are rost să întreb când vom reuși noi, românii, să nu-i mai umilim pe cei care lucrează în sistemul medical și sunt primii expuși îmbolnăvirii?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp