Corpul autentic și cultul său de piață

Poate să pară ciudat din perspectiva noastră istorică, dar timp de milenii oamenii din toate colțurile lumii nu prea s-au gândit că sunt alcătuiți din corp & suflet/spirit: acest dualism cartesian a fost legitimat de abia de... Descartes. Cu atât mai puțin s-au gândit că omul ar fi o specie aparte doar ca „ființă-de-la-gât-în-sus”, cum se exprimă antropologul Thomas Csordas.

Drept care nici nu au privilegiat spiritul în detrimentul corpului și au comunicat cu toată ființa lor: dansurile „primitivilor”, de pildă, – sau mai exact ce ni se pare nouă a fi „dansuri” – erau astfel un mijloc complex de comunicare, mai degrabă performativă decât discursivă. Și invers, un moment social crucial cum erau riturile de trecere la vârsta adultă, trebuia însemnat pe corp și astfel în-corporat pentru totdeauna. Corpul și sufletul trăiau mai degrabă în pace.

Corpul subordonat al creștinismului și civilizării

În colțul nostru european de lume, ideea de suflet (psyche) ca distinct de corp (soma) a fost introdusă, se pare, de abia de orfism, care afirmă imortalitatea sufletului și crede în metempsihoză. Platon acreditează această idee a imaterialității și imortalității sufletului, precum și a omului ca o fiinţă spirituală, „încarcerată” în corp ca într-un mormânt. Iar Aristotel consideră relaţia corp-suflet similară cu aceea dintre materie şi formă, aportul mamei ţinând de materie, tatăl fiind cel care impune forma. Mai pragmatici, latinii pledează pentru egalitatea și complementaritatea celor două: pe atunci, mens sana in corpore sano nu era lozinca din sălile noastre de sport. Tripartiţia soma/psyche/noos se impune însă cu timpul ca o ierarhie „naturală”, în care raţiunea domină funcţiile şi poftele inferioare şi care constituie modelul politic în organizarea statului, a familiei şi a individului. Urmează multe secole de somatofobie, în care corpul trebuia „pedepsit” pentru păcatele cărnii.

În tandem cu Biserica, societatea de curte elaborează, mai ales prin vocea lui Erasmus din Rotterdam, idealul civilității, democratizat apoi ca civilizație și înălțat ulterior la rang de civilizare (a Celuilalt). În centrul acestui „proces al civilizării”, după cum îl numește Norbert Elias, se află ceva aparent foarte simplu și de care am avut parte cu toții în copilărie: nu mânca cu gura plină, ține mâinile pe masă, pune mâna la gură cînd caști, nu-l întrerupe pe tata când vorbește etc. Pe vremea lui Erasmus, aceste interdicții erau inimaginabil de multe: nu băga mâna în ciorbă, nu-ți fă nevoile sub masă, nu-ți sufla nasul pe cămașă – și mă opresc aici. Au fost deci multe de „civilizat”.

La un nivel mai puțin anecdotic, lungul drum al civilizării până la noi a constat, în esență, în controlul social al corpului, adică al „naturii” și pornirilor nepermis de naturale din noi: trebuințele fiziologice, sexualitatea, mâncatul și băutul etc. Buna cuviință era în primul rând idealul unui corp bine temperat – adică controlat.

                  Flagelatori din evul mediu

Dominație, mișcări de emancipare și cultura autenticului

Revolte împotriva acestui auto-sclavagism al corpului au fost multe de-a lungul istoriei, dar adevărata mișcare de eliberare începe prin secolul XIX și se conturează mai bine de abia în secolul XX, la pachet cu mișcările de emancipare a diferitelor categorii sociale de sub diferitele forme de dominație: muncitori împotriva dominației capitaliste, colonii împotriva dominației coloniale, femei împotriva dominației masculine, ecologiști împotriva dominării iraționale a naturii, iubitori de animale împotriva dominației „specismului” antropocentric etc. Drepturile Omului își intră în drepturi și curăță drumul spre dreptul Individului de „a fi el însuși”: „cultura autenticului” se instalează în lumea globalizată.

Autentic vine de la authentikos, ceva de netăgăduit. Inițial, autentic se referea la un act ce nu poate fi tăgăduit, iar ulterior, la ceva a cărei corespondență cu autenticul nu poate fi tăgăduită: un act notarial „autentificat”, un tablou declarat „autentic” de către un expert etc. Ei bine, „autenticitatea” actuală, care a devenit supremă dezirabilitate a fiecărui individ și pe care o descrie Charles Taylor, s-a mutat din obiecte în oameni, este o corespondență dezirabilă a tot ceea ce faci cu tot ceea ce ești (mă rog, crezi, vrei, îți dorești, ai impresia că ești). Be yourself! – citim și auzim tot timpul. „Există un anumit mod de a fi om, care este doar al meu”, explică Taylor. „Sunt dator să-mi trăiesc viața în acest mod și nu prin imitarea altcuiva. Dacă nu sunt fidel propriului meu mod de a fi, ratez rostul vieții, ratez să fiu ceea ce înseamnă om pentru mine”. Nu Celălalt, ci Eu însumi sunt oglinda în care mă în-chipuiesc.

În consecință, trebuie să fiu cool (în esență ne-inhibat, ne-controlat), adevărat (opus impresiei de falsitate a relațiilor sociale), uman (adică apropiat, cald și, mai ales „la pertu” cu ceilalți semeni), natural (adică opus oricărei forme de artificial). Un coleg psiholog îmi spunea, de pildă, că tot mai mulți oameni cu care intră în legătură nu mai suportă să li se vorbească cu dumneavoastră (e prea distant, e rece – să plâng ei) și invocă tot mai des pornirea lor irepresibilă pentru „tot ce e natural”. Exasperat, a întrebat la un moment dat o astfel de persoană: Dar cu mătrăgună ați încercat? E cea mai naturală...

După cum subliniază Taylor, această cultură a autenticității, prin mutarea reperelor normative din societate înspre individ, constituie o extraordinară descătușare de creativitate, de care beneficiază întreaga societate, nu doar individul. Problema cu acest „I did it my way” este însă că, uneori, poate semăna al dracului de mult cu „bagă tupeu!”.

Hai la lupta cea mare, corp cu corp să ne unim

Corpul este cel mai personal obiect al acestor emancipări și poate cel mai la îndemână mijloc al acestei autenticități. Supus și în-frânat timp de secole, el s-a revoltat și și-a cerut dreptul la des-frânare începând de prin anii 1960; după care a început să se repună în valoare pe măsura frustrărilor acumulate. Tot acest proces a trecut prin mai multe faze și niveluri, pe care le-am putea distinge, mai mult didactic, după cum urmează:

* nivelul zero: (re)descoperirea corpului. Poate suna ciudat, dar a fost un moment în care europenii (adică mai degrabă tinerii, mai din vest și mai din orașe) au făcut această descoperire: avem un corp, să ne bucurăm de el! Și au început să-și exploreze corpul ca sursă de plăceri, apoi de trăiri tot mai complexe și chiar de experiențe spirituale.

* primul nivel: eliberarea sexualității de reproducere. Grija și îngrijorarea perenă a oricărei societăți sunt legate de propria sa supraviețuire, adică de reproducere. De aceea corpul femeii a fost dintotdeauna și pretutindeni unul dintre principalele obiecte de control social. Și de aceea principala preocupare a mișcării hippy a fost eliberarea sexualității de sub acest control – gestul având astfel, în fond, o puternică miză politică.

În 1898, Freud afirma că „eliberarea individului de constrângerile naturale în materie de procreaţie va fi un triumf al umanităţii. Dacă actul procreaţiei va fi independent de contextele naturale şi culturale, dacă el se va realiza ca act pur individual (voluntar), în afara oricăror alte obligaţii şi satisfacţii, înseamnă că el va putea fi integral stăpânit de individ.” Acest lucru s-a îndeplinit de câteva decenii grație mijloacelor anticoncepționale de masă: sexualitatea este acum independentă de reproducere. Este o schimbare aproape ontologică, de care însă nu prea ne dăm seama.

* al doilea nivel: eliberarea de cultură și întoarcerea la natură. Cum exact cultura (civilizația) europeană a fost cea „castratoare”, revolta s-a exprimat mai ales printr-o „întoarcere la natură” – sau, mai exact, la comportamente considerate „naturale”, firești, dezinhibate. Viața sexuală, de pildă, este „naturală”, dar nu și căsătoria, care devine facultativă; mâncatul este și el „natural”, dar nu și „manierele de masă”, care sunt părăsite pentru fast food, senvișuri pe stradă sau mâncatul în fața televizorului. La rândul ei, mâncarea trebuie să fie cât se poate de naturală (și ca o reacție la excesele industriei alimentare, desigur)! Și să nu uităm esențialul: mobilitatea corpului, mișcarea ca însăși formă de existență a corpului. Jogging, footing, cycling, skatebording, body building etc., toate fac bine la fitnessing.

Și când vrem să ne distrăm, putem dansa după cum ne taie corpul, natural, firesc și neinhibați de reguli ca pe vremuri.

* al treilea nivel: instituționalizarea corpului. Be yourself! The market will show you how... Reversul autenticității (individuale) îl constituie marketizarea (colectivă) a acesteia. Autenticitatea a devenit o industrie care vinde produse autentice, peisaje autentice, experiențe autentice. Fără să realizeze, corpul autentic este și el o marfă pe o piață dintre cele mai prospere.

Ca să poată fi „autentic”, un corp trebuie să fie mai întâi de toate sănătos. Sănătatea a devenit responsabilitatea – și mândria – fiecărui cetățean: acum peste un deceniu, 93% dintre americani au fost de acord cu afirmaţia „dacă fac acţiunile cuvenite, pot rămâne sănătos”. Așa că trăiesc sănătos, mănânc sănătos, îmi controlez sănătatea (din proprie inițiativă) și, dacă este cazul, mă tratez sănătos. Drept care arăt sănătos, gândesc pozitiv și zâmbesc tot timpul ca să-i ajut și pe ceilalți să procedeze la fel. Iar la nevoie, prozacul mă curăță de rele...

Citiți textul integral pe Scena 9.

Articol de Vintilă Mihăilescu

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp