foto: Inquam Photos / George Călin
Zilele acestea foarte tulburi au reușit să scoată din interiorul nostru, prin șocuri violente, intenții, gânduri și atitudini care, latente fiind, ne-au surprins într-o măsură destul de mare. În ceea ce mă privește, ca antreprenor și creștin, doi factori puternic anxiogeni, livrați de aceste zile, m-au destabilizat și m-au forțat să citesc pe nerăsuflate sute de articole de analiză politică și socială. Mai întâi, previziunile sumbre cu privire la ieșirea din Uniunea Europeană și prăbușirea economică a României cauzate de instalarea la Cotroceni a unei persoane despre care s-a vorbit și s-a scris mult prea mult. Cel de-al doilea factor are legătură cu apartenența mea la comunitatea creștină. E vorba, mai exact, despre o constatare, și ea puternic anxiogenă. Anume că între mine și o mare parte dintre cei care îmi sunt frați în credință se cască un abis altădată imposibil de gândit ori de conceput. Rândurile care urmează nu au nuanțe politice. Ele se vor concentra, de fapt, pe rolul pe care îl are comunitatea creștină în perioade istorice dificile, cum e cea prin care tocmai trecem.
Este neîndoielnic faptul că minciuna este ceva rău, este ceea ce noi, creștinii, numim păcat. Și că ea pune în pericol sănătatea unei comunități. Nu doar a unei comunități creștine, ci a oricărei comunități. Minciuna este condamnată de Biblie în cel mai drastic mod, fiind considerată pricină de damnare. „Lăsați-vă de minciună”, scrie apostolul Pavel în una dintre Scrisorile sale, „fiecare să spună aproapelui său adevărul” (Epistola Apostolului Pavel către Efeseni, 4:25). În dialogul pe care Isus îl poartă cu iudeii, Fiul lui Dumnezeu leagă identitatea unui om de alegerea pe care acesta o face atunci când promovează minciuna: „Voi sunteți de la tatăl vostru, diavolul, și doriți să împliniți poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaș și n‑a stat în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbește din ale lui, pentru că este mincinos și tatăl minciunii!” (Evanghelia după Ioan, 8:44) De fiecare dată când simțiți nevoia să mințiți sau să protejați minciuna, rețineți acest adevăr biblic, pe care însuși Isus Hristos îl afirmă: deformarea realității prin minciună este o „apucătură” a diavolului și a copiilor diavolului.
Așa cum scriam într-un articol mai vechi, trăim în adevăr pentru că nu putem pune la îndoială realitatea în care trăim. Fiindcă putem cunoaște realitatea și o putem verbaliza, noi, oamenii, suntem surse de adevăr. Astfel, cunoașterea realității este nu doar rezultatul unui proces intelectual subiectiv, este și produsul unei interacțiuni, adică rezultatului unui proces intelectual inter-subiectiv. Celălalt, cel de lângă noi, ca sursă de adevăr, are rolul unui mecanism de corecție (cu privire la mecanismul de corecție, vă recomand parcurgerea volumului Nexus, scris de profesorul Yuval Noah harari). Fiindcă realitatea în care trăim este sau trebuie să fie mereu confirmată ca fiind adevărată de către cel de lângă noi, de către semenul nostru. Dacă, bunăoară, stând lângă un copac, eu observ acel copac, dar semenul meu îi neagă existența, voi pune sub semnul întrebării ceea ce văd și voi reevalua capacitatea mea de a percepe realitatea. În acest sens, dacă minciuna este factor damnator la nivel individual (devenim, prin ea, copiii marelui mincinos), este și pentru că ea poate fi un factor destabilizator și distrugător la nivel comunitar (demantelează adevărul care dă unitate).
Minciuna, într-o primă fază, pune la îndoială realitatea. Izbește, șochează, face să tremure întreaga fundație epistemologică a celor cu care interferează. Livrată în mod repetat, împinsă cu forța în mințile celor expuși, într-o a doua fază, se banalizează și se convertește în adevăr. Percepută inițial ca deformare a realității, devine realitate, în ciuda flagrantului său contrast cu ceea ce se vede sau se știe în mod cert. Ei bine, dacă celălalt, dacă semenul nostru, este un mecanism de corecție, în mod evident, minciuna nu se va instala acolo unde celălalt își asumă acest rol. În mediul virtual, mecanismele de corecție sunt aproape inexistente. Este și motivul pentru care mincinoșii preferă să își disemineze minciunile acolo.
Urmăresc poate prea intens una dintre rețele de socializare mai puțin la modă astăzi și încep să înțeleg faptul că eu însumi cad deseori în capcana pe care mi-o întind ceilalți prin minciună. Titluri în care hiperbola te lasă fără suflu și te face să-ți caști ochi, clipuri scurte în care un candidat sau altul promit lucruri imposibile („turul doi înapoi”), influenceri care dețin suspect de multe informații și care sunt urmăriți îndeaproape de zeci de mii de oameni, analiști politici care sondează gesturile, declarațiile sau reacțiile celor care conduc lumea, psihologi profunzi, sociologi care oferă sondaje după sondaje, profesori pricepuți, academicieni ultra-specializați, scriitori talentați, jurnaliști inteligenți, toți încearcă să ofere perspectiva corectă asupra realității, uzând de puținele informații pe care le au, niciodată suficiente încât să anticipeze ceea ce urmează să se întâmple. Căci, de fiecare dată, realitatea se configurează diferit, anulând tot ceea ce s-a spus, tot ceea ce s-a scris, tot ceea ce s-a examinat. Senzația pe care o am în ultima vremea este, pe de o parte, aceea că sunt purtat în toate părțile, asemenea unei bărci lăsate de izbeliște în mijlocul unui ocean agitat de furtună. Fiecare are dreptate, și, în final, toți se dovedesc a fi niște ignoranți. Pe de altă parte, tânjesc după stabilitate și înțeleg că aceste „adevăruri” care sunt propagate în agora prin intermediul mass-media nu au nici rolul, nici puterea de a asigura acel teren stabil de care e atât de mare nevoie astăzi.
Ei bine, în toată această zarvă, în care minciuna și zgomotul inundă pliurile societății dezechilibrând-o profund, comunitatea creștină este, din punctul meu de vedere, mult-mult prea tăcută/inactivă. În mod cu totul excepțional, prin reprezentanții ei, ea ar trebui să fie mecanismul de corecție implementat în lumea aceasta copleșită de răutate și minciună. Adresându-se apostolilor săi, Isus le spune: „Voi sunteţi sarea pământului. Dacă sarea îşi pierde gustul, cum va mai săra? Nu mai e bună de nimic, aşa că va fi aruncată şi călcată în picioare de către oameni. Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe munte nu poate să rămână ascunsă. Când se aprinde o făclie nimeni nu-i pune deasupra un obroc, ci e pusă într-un sfeşnic şi luminează în toată casa. Tot aşa să strălucească şi lumina voastră înaintea oamenilor pentru ca, văzând ei faptele voastre bune, să dea slavă Tatălui vostru care este în ceruri” (Evanghelia după Matei 5:13-16). În aceste zile, comunitatea creștină ar trebui să se strângă puternic și vizibil în jurul adevărului, singurul care îi dă unitate, pentru a-l proteja și pentru a-l promova stăruitor. Ar trebui să deconspire constant minciuna, punctând-o nuanțat și condamnând-o răspicat. Nu înțeleg de ce, taman acum, când este atât de mare nevoie de ea, lipsește aproape cu desăvârșire din agora?
Am revăzut zilele acestea, după cinci ani, un lung metraj cutremurător în care protagonistul, un tânăr fermier austriac, este dispus să își apere credința. Scenariul acestui film, intitulat „A hidden life” și accesibil pe Disney+, a fost scris după povestea reală a celui care s-a numit Franz Jägerstätter, și care a refuzat să-i jure credință lui Adolf Hitler, preferând să fie condamnat la moarte și ucis prin decapitare în august 1943. Filmul abundă de replici memorabile, iar dintre ele aș menționa-o mai ales pe aceasta (parafrazez): „Decât să comiți o nedreptate, mai bine să suferi din pricina ei”. Îmi permit să interpretez această replică păstrându-i conținutul, dar schimbându-i forma: mai bine să mori din pricina adevărului, decât să trăiești datorită minciunii.
Ca să dea o semnificație profundă și extraordinară acestei istorii personale, regizorul a așezat-o sub cupola unui citat din George Eliot: „Binele din această lume depinde în parte de vieți care nu au rămas în istorie; iar faptul că ceea ce ni se petrece nu e atât de rău pe cât ar fi putut fi se datorează, pe jumătate, unui număr de vieți necunoscute și care se odihnesc acum în morminte nevizitate”. Cu alte cuvinte, binele pe care îl faci, chiar dacă nu va fi menționat în manualele de istorie, va influența (în bine) această istorie cel puțin pe jumătate.
A apăra adevărul și a-l promova, pentru a da o direcție bună istoriei care se scrie în acest momente, este responsabilitatea oricărui creștin. În viziunea Fiului lui Dumnezeu, comunitățile de creștini sunt asemenea unor cetăți construite pe munte. Rolul lor este acela de a apăra adevărul. Fiind construite pe munte, felul în care își îndeplinesc acest rol este vizibil pentru ceilalți, pentru necreștini. Din acest punct de vedere, atunci când cei care ar trebui să apere adevărul devin ei înșiși adepți și promotori ai minciunii, asistăm, de fapt, la o catastrofă socială.
Ca om și politician, domnul Ilie Bolojan are și el, firește, cusururile lui. Totuși, prin refuzul de a candida, s-a dovedit, în mod surprinzător pentru mediul politic din care face parte, un înverșunat apărător al adevărului. Decizia lui a fost cu adevărat impresionantă pentru unii dintre noi. La zecile de întrebări care îi sugerau o schimbare de atitudine, fostul primar al orașului de pe Criș părea să nu înțeleagă de ce, dacă în anul 2024 și-a dat un cuvânt, i se cere acum, în mod ostentativ, să și-l încalce. Cu siguranță, această atitudine va conta în destinul țării noastre mai mult decât vor conta toate mizeriile care s-au deșertat peste capetele noastre în ultima perioadă. Întunericul domnește doar acolo unde lumina a fost stinsă. Dar lumina, oricât ar fi de firavă, dizolvă întunericul, indiferent cât se vrea el de impenetrabil. Gestul domnului Ilie Bolojan a fost, pentru mine, un licăr de lumină într-un ocean de întuneric. Și cred (și sper) că el s-a văzut până la marginile pământului.
În calitate de creștin, mă văd obligat să aplaud la scenă deschisă acest gest al președintelui nostru interimar, și, în același timp, să atrag atenția tuturor comunităților creștine din România că ceea ce se întâmplă în societate în aceste zile nu ne face deloc cinste. Ura mocnită, injuriile care curg, nerușinat, pe toate mediile, haosul purces din preponderența minciunii asupra adevărului trebuie contracarate prompt de către comunitățile creștine prin luări de atitudine publice, cât mai vizibile și cât mai vocale. Este cazul să ne reamintim care ne este rolul în societate. Este cazul să ne amintim că suntem oamenii adevărului. Este cazul să înțelegem că, dacă ne numim creștini, nu suntem așa fiindcă mergem la biserică săptămânal, spunem o rugăciune sau punem câte o lumânare pentru viii și pentru morții noștri. Creștinismul nostru nu ar trebui să fie o etichetă agățată la gât, pe care o putem arăta la recensământ sau atunci când cineva ne întreabă, în treacăt, despre valorile noastre fundamentale. Creștinismul nostru ar trebui să fie un perpetuum modus vivendi. Un mod de a fi. Promovarea și protejarea adevărului, zi și noapte, este o responsabilitate care fondează apartenența noastră la creștinătate și care devoalează adevăratul nostru crez în Isus Hristos, singurul care ne-a iubit atât de mult încât a murit și a înviat pentru ca noi să avem viață. Cu atât mai mult acum, în timpul postului mare, pregătindu-ne pentru sărbătoarea Învierii, ar trebui să onorăm acest rol cu care Dumnezeu ne-a însărcinat.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.