Sunt agent imobiliar de 20 de ani. Am reușit cu efort să mă vindec de apucăturile speculantului | Despre Nordis, mașinile de lux, privirile goale și minciuna dezumanizantă

Foto: Inquam Photos / Octav Ganea

Nu v-ați întrebat de ce percepem minciuna ca pe o pierdere, chiar dacă mințim pentru un câștig imediat? Firește, vorbim despre o pierdere de calitate, nu de cantitate. Minciuna afectează, deși nu dintr-o dată, acele calități pe care le subsumăm noțiunii de caracter. Iar prin caracter înțelegem totalitatea trăsăturilor umane care fac dintr-un individ o persoană. Să mă explic puțin. Societatea este, într-adevăr, compusă din indivizi. Totuși, prin faptul că relaționează unii cu ceilalți, indivizii se transformă în persoane (de la persona = mască/ actor). Jucându-și asumat rolul pe care îl au în societate, persoanele formează, de fapt, țesătură socială a unei comunități și participă, în mod nemijlocit, la protejarea și la evoluția ei. Astfel, persoana este, în primul rând, un agent moral. Este, cu alte cuvinte, responsabilă de integritatea țesăturii sociale din care face parte. Știind că această integritate este periclitată de faptele imorale, persoana înțelege că cel mai important rol pe care îl are este acela de a fi generatoare de fapte bune, singurele capabile să protejeze sănătatea relațiilor din comunitate. Iar minciuna, fără doar și poate, nu este una dintre aceste fapte bune. În al doilea rând, persoana este un agent cultural. Participă, deci, la consolidarea acestei țesături, fiind responsabilă nu doar de integritatea ei, ci și de evoluția ei (actul cultural presupune o creștere continuă și sănătoasă – de aceea este numit cultural). În acest sens, tot ceea ce produce persoana, ca agent cultural, este benefic pentru îmbunătățirea și consolidarea relațiilor din comunitate. Iar ceea ce rezultă de pe urma minciunii, chiar dacă este un câștig personal și imediat, nu aduce nici un beneficiu valoric comunității.

Știu că am început acest text cu un pic prea multă emfază, dar am ținut să clarific cele câteva idei care reprezintă punctul de pornire al întrebării la care voi încerca să răspund în cele ce urmează. Iar întrebarea sună în felul următor: De ce ne / sau nu ne afectează minciuna și cum înțelegem sau ar trebui să înțelegem acest fenomen? Pentru o mai limpede argumentare, intenționez să mă raportez, pentru început, la ceea ce fac de circa două zeci de ani.

Se tot zice că o meserie precum cea de agent imobiliar este inutilă, speculantă sau parazitară. În unele cazuri, se dovedește chiar păguboasă, nu doar pentru cel care beneficiază de serviciile agentului imobiliar, ci mai ales pentru agentul imobiliar însuși. În mediul urban de la noi, nu știu să fie vreo meserie mai disprețuită. Și pe bună dreptate, există destul de mulți speculanți care profită de surse prețioase de informație spre a câștiga comisioane pe nemerit. Din punctul meu de vedere, aceștia sunt – iar aici mă voi folosi de clarificările din introducere – niște indivizi, adică niște persoane izolate care nu mai au caracter și care tind să paraziteze comunitatea.

Vă spuneam, practic meseria de agent imobiliar de circa douăzeci de ani. De-a lungul acestor două decenii, am reușit, cu destul de multe eforturi, să mă vindec de apucăturile speculantului. În dialogul pe care îl am cu clienții, evit așa-zisele strategii de vânzare pe care încă le mai folosesc majoritatea agenților imobiliari. Printre ele, presiunea așezată pe umerii cumpărătorului dată de pierderea unei oportunități și de cerința urgentării tranzacției mi se pare cea mai perversă. Ea se folosește de confuzia celui care mizează pe bunul simț și pe buna intenție a intermediarului. Asistat de un presupus cunoscător și negociator, cumpărătorul își pierde vigilența și tinde să se abandoneze cu totul agentului său imobiliar. Deseori, din pricina lipsei de experiență sau, vai!, taman din pricina unei prea îndelungate experiențe, acesta profită de slăbiciunile clientului și îi vâră pe gât ceva ce, într-o primă fază, pare de neratat, pentru ca, într-o a doua fază, acel ceva să se dovedească a fi ceva ce trebuia musai evitat. În timp, din pricina acestor două categorii de oameni (neexperimentații și rechinii) agențiile imobiliare au ajuns să fie percepute ca niște entități care nu mai aduc plusvaloare, ci, dimpotrivă, distrug delicata pânză socială prin minciună și speculă. Mi-am pus, nu o dată, întrebarea: De ce există oameni care nu simt nimic atunci când mint? Și nu întâmplător, mi-am pus-o tocmai pentru că, la rândul meu, am fost unul dintre acești oameni. În plus, de fiecare dată când mă lovesc de o minciună rostită în chip sfidător, o resimt ca pe o palmă, semn că, dacă cel care minte nu simte nimic, în schimb, eu, ca persoană care am conștientizat importanța adevărului, o resimt cu putere, o resimt ca pe ceva deosebit de rău, ca pe ceva care mă afectează aproape visceral, căci mă neliniștește și îmi tulbură viața.

Nu am de gând să provoc un demers argumentativ greu de înțeles și de urmărit, însă, așa cum văd eu lucrurile, sunt nevoit să abordez conceptele de bine și de rău dintr-o perspectivă filosofică, eludând perspectiva morală mai practică. Mă voi opri la una dintre ideile antichității clasice potrivit căreia răul este absența binelui. Ideea provine de la filosoful Plotin, și, din câte știu, a fost preluată și integrată în teologie de către cel pe care creștinii îl cunosc drept Sfântul Augustin. Implicațiile ei sunt complexe și stufoase. Nu doresc să insist. Ceea ce mă interesează aici este găsirea unui răspuns la întrebarea pe care am pus-o, și cred că ideea aceasta îmi livrează unul.

Dacă răul este absența binelui, atunci tot ceea ce se opune vieții, perceput ca bine general sau ca adevăr, nu provine de la un principiu vital opus, ci este absența vieții înseși. Trăim în adevăr fiindcă realitatea în care trăim ni se arată într-un fel pe care nu îl putem pune la îndoială. Pe măsură ce așezăm în cuvinte această realitate, o putem comunica și celorlalți. Devenim, astfel, surse de adevăr. Și comunicarea adevărului face posibilă viața pe pământ în condiții de pace și bună înțelegere. De ce am face altfel? De ce am minți?

Îmi amintesc și acum maniera lipsită de eleganță în care o clientă mă anunța că, deși intenționase să îmi plătească onorariul, din pricina unui dialog inițial în care îi arătasem că nu era obligată să o facă, hotărâse că era mai bine să păstreze banii pentru sine. Sigur că îi oferisem libertatea de a mă plăti sau nu. Dureros era faptul că își retrăgea cu o sfidătoare insensibilitate cuvântul dat. Realitatea pe care ea însăși o conturase folosindu-se de cuvinte, și pe care mi-o promitea, era spulberată acum de alte cuvinte. Plonja, cu „bucuria” câștigului, în minciună. Iar eu mă întrebam: de ce este atât de dureros, pentru unul, și atât de plăcut, pentru altul?

Am înțeles, citind volumul lui Alain Besancon (Nenorocirea secolului), editat cu un deceniu în urmă, că răul duce, în ultimă instanță, la dezumanizare. La o devitalizare a omului de funcțiile umanității sale. Bucuria, credința, mila, blândețea, răbdarea, încrederea, toate acestea devin retractile încă de la primele simptome ale apariției răului. Minciuna este tatăl răului, fiindcă răul are tendința incontrolabilă de a se ascunde. Răului îi repugnă publicitatea, dar este încântat de eufemism. Se pretinde a fi o fațetă a binelui, așa cum minciuna se disimulează, de multe ori, într-un adevăr mai mic. În Biblie, dacă Dumnezeu în calitate de creator este numit Tatăl vieții, Diavolul, în calitate de distrugător, este numit Tatăl minciunii. Coruperea omului s-a realizat de către Diavol printr-o întrebare și printr-o minciună. Oare chiar a zis Dumnezeu? Nu știți că, dacă veți mânca din fructul oprit, veți deveni ca El? Niciodată adevărul nu este sursă a minciunii, așa cum a pretins Diavolul, producând catastrofa din Eden. Fiindcă adevărul și minciuna se exclud reciproc. Primul este trăsătura vieții, este principiu al umanului, în timp ce a doua este o lipsă desăvârșită, este vid, este lipsa principiului însuși. Este, în fond, alungarea vieții.

Din acest motiv, cel care provoacă răul pășește pe un teritoriu cufundat în nebuloasa distrugerii, a anonimității, a insensibilității și, în cele din urmă, a reificării. Cum explic?

În primul rând, aș remarca un adevăr care contrariază. Nu se poate adera la rău. Fiind o lipsă, un vid, el nu are o suprafață aderentă. Tezele răului sunt întotdeauna ilogice, indigerabile, pentru că sunt imersate cu totul în minciună, iar argumentele care vin în ajutorul acestor teze sunt friabile. Răul nu construiește și nici nu deconstruiește. Răul distruge. Răul nu are niciodată adepți, dar are întotdeauna robi seduși. În acest sens, răul este cel mai parșiv hoț de identitate. Identitatea noastră este dată de adevăr. El circulă între noi prin comunicare și devine coagulantul care ne transformă dintr-o mână de indivizi cu interese diverse și opuse într-un tot comunitar unit și impenetrabil. Doar cei care generează adevăr sunt integrabili într-o comunitate. Doar ei pot susține viața comunității.

Intrăm într-o campanie electorală în care mai mulți mincinoși ne vor vâna voturile. Între ei, strident și solemn, există unul care vrea să fie cel mai seducător. Și îi iese. Pentru că o mare masă de oameni este, de prea mult timp, subjugată minciunii.

Dacă pentru noi, cei care recunoaștem adevărul fiindcă trăim în adevăr și îl considerăm liantul social prin excelență (el se convertește în încredere), fiecare minciună rostită pe ecranul televizorului doare (ca negare flagrantă a realității), pentru ei, pentru admiratorii solemnului strident, fiecare vorbă rostită de acesta este seducătoare, nu pentru felul în care arată, căci nu arată nimic (disimulează doar), ci pentru răul pe care îl promite și îl pricinuiește.

Cea mai marea putere a răului constă în dezumanizarea pe care o produce în individ. Când se instalează ca absență a binelui, el anihilează toate elementele care întrețin viața. Și o face până la capăt. Neputând coabita cu răul, viața se retrage încetul cu încetul din spațiul invadat de acesta. La început, din pricina conștiinței morale dobândită prin educație, dezumanizarea este percepută ca dureroasă, tocmai pentru că este un proces care se întoarce împotriva celei care susține și întreține viața, adică împotriva comunității. De la o anumită etapă încolo – și, în acest punct, textul meu devine un semnal de alarmă pentru noi toți – ea, dezumanizarea, nu mai poate fi percepută, cum, de altfel nimic din ceea ce ține de viață nu mai poate fi perceput.

Unul dintre lucrurile care șochează la marii mincinoși este lipsa totală, halucinantă, a empatiei. Este o lipsă care, în mod ironic, se răsfrânge nu doar asupra celorlalți, ci și (sau mai ales) asupra persoanei celui care minte.

Am urmărit cu atenție reportajul celor de la Recorder, despre cazul Nordis. Și o spun răspicat, de-a lungul activității mele de agent imobiliar, niciodată nu am întâlnit o lipsă de scrupule atât de hidoasă. Au existat și în Cluj-Napoca escroci, cum, probabil, încă mai există și azi, însă nici unul nu a sfidat cu atât de multă nonșalanță comunitatea care l-a născut, l-a crescut și l-a susținut. O atare insensibilitate o găsim doar la criminalii în serie sau la soldații fasciști, despre care se spune că, din pricina dezumanizării, în ciuda aptitudinii lor sofisticate de a ucide, nu erau capabili să își asigure elementele necesare traiului de zi cu zi, starea lor, organică și vestimentară, devenind din ce în ce mai precară. Oamenii aceștia, care se lasă, în mod constant, înrobiți de rău, sau, ca să folosesc o altă perspectivă, care se lasă goliți de bine pentru a fi consumați de rău, se impersonalizează și se reduc, cum bine observa și Alain Besancon, la „simpla voință de a face rău”. Și încă această voință nu e nici măcar voința lor, de vreme ce și voința este o marcă a vieții. Răul este unicul catalizator al reificării omului, al transformării lui în marioneta răului absolut. Care rău absolut nu poate fi înțeles decât ca Demon, ca entitate autonomă, singura dotată cu voința de a anihila tot ceea ce i se opune. Singurul decăzut până la un „maximum posibil de impersonalitate”, ca să-l citez din nou pe Alain Besancon.

Iată, așadar, de ce, uneori, tocmai cel care profită de binele comunitar ajunge să sfideze comunitatea, trădând-o și făcându-i rău, fără să înțeleagă cu adevărat cât de mult rău face și își face. Cazul Nordis, aflat acum în atenția publică, este una dintre multele dovezi ale acestei orbiri de neînțeles. Achiziționarea de lucruri de mare valoare (mașini de lux, obiecte vestimentare obscen de scumpe, călătorii accesibile doar multimilionarilor) pe cheltuiala clienților, cu o diabolică încredințare că totul va rămâne ascuns de ochiul justiției, îmi pare o dovadă clară de impersonalizare, de aneantizare umană. Atunci când m-am întrebat ce anume îi poate anima pe astfel de oameni, am realizat aproape imediat că tocmai ceea ce animă, adică binele și adevărul, viața pe scurt, le lipsește cu desăvârșire. Poate că organic încă mai funcționează, dar mentalul lor – și asta se vede în privirile lor goale – pare să fie anihilat complet. În cazul lor, și în cazul tuturor celor care sfidează binele comunității în care cresc sau pe care le conduc, minciuna ajunge să nu mai fie resimțită ca pierdere, ci doar ca acumulare cantitativă, deși pentru cei care încă au rămas sensibili la rău, ea cauzează o pierdere calitativă ireparabilă. Din acest motiv, pe cei din urmă îi doare, în timp ce pe cei dintâi îi lasă rece (greu de crezut că ceea ce simt poate fi numit bucurie).

De fiecare dată când cineva trăiește în minciună, fie că o face explicit, deformând adevărul, fie că o face implicit, ascunzând un adevăr care trebuie rostit, acea persoană face un pas către depersonalizare, pune în pericol comunitatea în care trăiește, pune în pericol tot ceea ce a construit din punct de vedere cultural în acea comunitate, și, în cele din urmă, își pune în pericol propria prosperitate. Iar dacă, rostind minciuna sau ascunzând adevărul, o face fără nici o emoție, fără nici un scrupul, acea persoană a devenit un individ oarecare, izolat și sălbatic, și se află pe câmpul minat al dezumanizării. Adică în acea zonă în care nu doar că nu îi mai pasă de nimeni, dar nu îi mai pasă nici măcar de sine însuși. De acolo încolo, orice pas îi poate provoca dispariția.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp