Foto: Channel Island Pictures / Alamy / Profimedia
Tu. Celălalt. Cel de lângă mine. Fie că e vorba de prietenul sau de vecinul meu, de părinții sau de copiii mei, de soția sau de fratele meu, de doctorul sau de dentistul meu, de instalatorul sau de frizerul meu, am înțeles că toți aceștia, și încă mulți alții, sunt mai importanți decât mine. Ani de zile am trăit cu convingerea fermă că realitatea se compune din lucrurile pe care le dețin și din oamenii care se află în subordinea mea. Că adică, indiferent de context, persoana mea are întâietate. Inevitabil, în toți acești ani – și sunt destui – , am disprețuit tot ceea ce nu era relevant pentru mine. Am încercat să urc pe lucruri și pe oameni spre a face din mine o evidență. Abia după vârsta de patruzeci de ani și abia după câteva experiențe limită, care mi-au pus sistemul nervos și echilibrul psihic la încercare, această perspectivă a început să se dizolve, lăsându-mă să întrevăd un adevăr pe care îl auzeam deseori rostit, dar de care nu fusesem conștient cu-adevărat niciodată, anume că celălalt este mai important decât mine. Fără celălalt, însăși supraviețuirea mea poate fi pusă sub semnul întrebării. Înainte, aveam nevoie de tine, de celălalt, doar ca să o duc eu mai bine. Acum, în schimb, înțeleg că fără tine, fără celălalt, nici măcar nu aș exista.
Odată cu această limpezire a perspectivei, am deslușit un alt adevăr, unul pe care îl bănuiam, dar care era (și încă e) (de) nerostit. Anume că, pentru cei mai mulți oameni, realitatea este câmpul de bătălie pe care se duce o necontenită luptă întru dobândirea întâietății. Am observat, nu o dată, că relațiile pe care le am în societate se supun, în primul și în ultimul rând, intereselor celui cu care intru în conexiune. De pildă, acea replică politicoasă, pe care o aud tot mai des în magazine – „cu drag!” – și care vrea să dea seama de omenia celui care mi-o adresează, nu are în spate, ca fond, o reală înțelegere a importanței mele. Ci este, prin recul, dovada importanței celui care o rostește. Îi sunt drag doar fiindcă i-am împlinit o nevoie. Această apreciere proiectată asupra mea dispare în clipa în care încetez să mai fiu trebuincios. Poate mai mult decât oricând se simte azi că, în relaționarea dintre noi, omenia este simulată în schimbul mărinimiei. Desigur, nu vreau să generalizez, însă, cel puțin în ceea ce mă privește, număr pe degete situațiile în care bunătatea s-a revărsat peste mine necondiționat, în lipsa unui folos sau a unui câștig imediat.
Înțeleg – și e firesc să se întâmple așa – că sistemul capitalist tinde să ne direcționeze atenția spre ceea ce este aici și acum, spre ceea ce poate fi apucat și folosit, cu efecte imediate pentru noi. Nu înțeleg, însă, de ce umanitatea, ca fond, nu ca formă, își găsește prea puțin locul în acest mecanism. Nu înțeleg de ce binele celuilalt nu poate articula viețuirea noastră împreună.
Atunci când oamenii se mobilizează și fac ceva exclusiv în folosul celorlalți, ceea ce rezultă este atât de remarcabil, atât de spectaculos, încât presa reacționează vehement, prompt și locvace. Două exemple despre care se scrie și se vorbește constant îmi vin în minte: „Casa Filip”, o casă (la propriu) și o asociație de ajutorare din Cluj-Napoca, care se ocupă de cazarea bolnavilor de cancer – veniți la tratament – pe sume modice, și „Spitalul național de copii pentru cancer, boli grave și traumă”, un spital construit cu ajutorul donațiilor, sub directa supraveghere a asociației de ajutorare „Dăruiește viață”. Imaginați-vă cum ar arăta realitatea noastră dacă tot ceea ce am face ar da întâietate celuilalt, dacă prin tot ce am face i-am transmite celui de lângă noi că „da, am mare nevoie de tine”.
Faptul că trăim într-o societate în care proprietatea privată, piața liberă și libertatea individului sunt esențiale nu justifică egoismul nostru. Ceva din adâncul ființei noastre pare să explice acest mod de a fi. Ceva ce nu e scos la suprafață decât arareori. Altfel, cele două realizări amintite mai sus (Casa Filip și Spitalul de copii) nu ar fi excepții, ci exemple obișnuite.
Recent, o carte apărută la o editură destul de tânără din Oradea (decenu.eu), mi-a sugerat să abordez subiectul dintr-un unghi mai puțin obișnuit. Autorul volumului, Miroslav Volf, de origine croată, profesor de teologie la Universitatea Yale din Statele Unite ale Americii, scrie despre cum ar trebui să ne amintim într-o lume violentă. Violența pe care o are el în vedere nu este însă violența la care mă refer eu. Dacă Volf sondează adânc pe terenul complicat al unui regim opresiv (comunist), în care victimele sunt violentate fizic și verbal (el fiind una dintre acestea), eu sondez pe terenul aparent neutru și simplist al unui regim democratic, în care violența nu este explicită, în care atât victimele, cât și călăii, nici măcar nu sunt conștienți de statutul lor. Cele două regimuri, însă, sunt articulate și puse în mișcare de același obiectiv: dorința unora de a dobândi întâietate asupra celorlalți, instrumentalizarea celuilalt și respingerea lui ca nevoie.
Deși, prin titlul său sugestiv – „Sfârșitul amintirii”, - volumul pare să privilegieze uitarea în detrimentul amintirii, de fapt, nu face decât să îi dea acesteia din urmă o conotație nouă, surprinzătoare. Menționez doar câteva idei pe care le-am preluat din acest volum, și pe care vreau să le așez, atât cât se poate, în argumentul meu. Atunci când cineva ne face rău, este important să nu uităm răul făcut. În același timp însă, atunci când ne amintim de răul făcut, trebuie să ne amintim cum a fost el făcut în modul cel mai veridic cu putință. Când suntem victime, amintirile noastre sunt ușor friabile. Prin urmare, este foarte important să ne amintim corect și complet. Totuși, dacă am rămâne doar la acest nivel, dorința noastră de răzbunare ne-ar putea transforma din victime în călăi. În consecință, scrie Miroslav Volf, e foarte important să ne „amintim terapeutic”. Să ne amintim cu un singur scop: acela de a căuta împăcarea. Doar în felul acesta oprim imediat și decisiv ciclul necontenit al răului. Cheia înțelegerii termenului de „amintire terapeutică” constă în aceea că victimele, deși sunt exclusiv victime în relația cu călăul lor, nu sunt cu totul și cu totul inocente. Uitarea răului se convertește în iertare doar atunci când victima își asumă o anumită vină în relație cu o instanță morală absolută, mai presus decât orice instanță umană.
Ideea aceasta, a unei vinovății pe care o avem toți, fie că o recunoaștem sau nu, mi s-a părut revelatorie pentru a înțelege lumea în care trăim. Evidența ne arată că suntem coruptibili până în măduva oaselor. Legile nu există pentru că suntem perfecți. De fapt, suntem atât de imperfecți încât, pentru a face răul, modificăm fără ezitare legile înseși. Această coruptibilitate aduce cu sine o stare de vinovăție care ne urmărește continuu, ca o umbră, dar pe care o ignorăm cu îndărătnicie. Sunt atâtea gânduri odioase care ne trec prin cap zilnic și care îl transformă pe celălalt într-un obiect fără valoare, încât, dacă am fi onești cu noi înșine, nu ne-am putea pretinde desăvârșirea nici dacă ne-ar fi oferită pe tavă. Și totuși, o pretindem. Și facem asta folosind diverse simulacre ale omeniei: gesturile filantropice, politețea desăvârșită, activismul. Printr-un joc actoricesc exersat zilnic, ne arogăm lauri care nu ni se cuvin și intrăm în conflict cu toți cei care doresc să ne dea jos de pe soclul superiorității morale pe care ne-am instalat. Ne lipsește, cum spuneam, instanța morală absolută, singura care decide, intransigent și universal, ce e bine și ce e rău. Dacă am ține cont de o astfel de instanță, am înțelege și accepta nu doar faptul că suntem nedesăvârșiți, ci și faptul că vinovăția care purcede din această nedesăvârșire ne este de folos ca să ne reparăm, ca să remediem ceea ce e stricat în noi.
Pentru aprofundare, vă recomand să parcurgeți volumul lui Miroslav Volf. Vă veți delecta cu idei surprinzătoare, bine argumentate, turnate într-o scriitură limpede și plăcută. În plus, veți înțelege de ce capacitatea de a ierta a membrilor unei societăți este singurul barometru care poate da măsura credinței în Dumnezeu a acelei societăți. Rata mereu crescândă a divorțurilor și numărul uriaș al victimelor domestice sunt dovezi incontestabile ale necredinței, indiferent ce ar spune statisticile. Avem nevoie unii de alții pentru a supraviețui, pentru a ne disciplina, pentru a comunica, pentru a ne integra, așa cum scrie Jordan Peterson, referindu-se la instituția socială ca la un cadru în care, prin finisare intracomunitară, dobândim echilibru și valoare. Dar avem nevoie unii de alții mai ales pentru a învăța să iertăm. Și nu e vorba doar despre a avea compasiune pentru cel care (ne-)a greșit, ci și despre a ne ierta pe noi înșine pentru felul defectuos în care înțelegem lumea și conviețuim în ea.
Astăzi, întâietatea este apanajul celui puternic, a celui care nu se mai învinovățește pentru că nu are nevoie să ierte, a celui pentru care celălalt nu este decât o rotiță în angrenajul care funcționează mercantil, pentru un interes privat și imediat. A celui pentru care până și abordarea aceasta nu are nimic condamnabil în ea. Cel care iartă, în schimb, și care și-a recunoscut vina este singurul care iubește. Fiindcă știe că, la fel ca celălalt, la fel ca tine sau ca mine, este vinovat, este coruptibil, este mereu predispus să facă răul, și se străduiește să aleagă binele. Iar alegerea binelui în defavoarea răului, atunci când îl vizează pe celălalt, se numește iubire.
A fost nevoie de mai bine de patruzeci de ani ca să pricep că o lume mai bună este o lume în care celălalt e mai important decât mine. Cum am ajuns la această concluzie? Ei bine, o clipă de neputință a fost suficientă pentru a-mi aminti că trăiesc într-o lume în care am nevoie de celălalt. Și o mână întinsă mi-a dovedit că celălalt e mai bun decât l-am gândit eu. Astfel, am fost pus în situația de a-mi ierta neîncrederea și de a-mi recunoaște vina, prețuind nemăsurat de mult mâna care mi-a sărit în ajutor. Și tot astfel am înțeles cât de tristă este o lume fără iertare, și cât de important e să nu uit niciodată că „am nevoie de tine”, indiferent cine ești tu.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.