Foto: Guliver Getty Images
Speranța este cel mai frumos și puternic sentiment. E mai presus decât patriotismul. Nu știu cum e definit patriotismul, dar ceea ce am căpătat eu se cheamă sigur speranță.
După ce am dat din coate mai mult decât oricând la alegerile de pe 11 decembrie (am scris două articole pentru Republica, mi-am făcut buletin de București ca să pot vota, am vorbit constant cu toată lumea să iasă la vot), am simțit o mare dezamăgire. Cifrele erau umilitoare. Și mă întrebam serios ce mă fac, pentru că îmi place țara asta și chiar naș vrea să o schimb. Mi-e bine în București, aici mi-e casa acum. Și deznădejdea a durat.
Tot scandalul de la Crăciun a fost pur entertainment. Mă uitam la TV ca la un show, cu alegerile de prim-ministru și ping-pong-urile de amenințări dintre unii și ceilalți. Devenisem un pion pasiv, incapabil să mai omit vreo părere, nu pentru că nu aș avea, ci pentru că nu credeam că mai contează.
Apoi am auzit de grozăvia asta cu ordonanțele și am zis că ies în stradă. Am ieșit o duminică. Am ieșit și a doua duminică.
După a doua duminică, m-a sunat tata când am ajuns acasă.
Mi-a spus:
- N-o să se schimbe nimic, ei au un plan și vor da ordonanțele oricum. Trebuie să-și scoată finanțatorii de după gratii. Ceea ce faceți voi acolo nu contează.
M-a durut. Eu credeam că contează. Dar cumva, știam că e posibil să aibă dreptate.
Marți seara, telefonul a început să sune frenetic. Soră-mea mă ruga să nu ies în stradă, să mă duc direct acasă. Era târziu și nu înțelegeam nimic din ce se întamplă. Am ajuns acasă, am deschis televizorul și am început să citesc.
De vreo două săptămâni îmi ștersesem aplicația de Facebook de pe telefon. O măsură contra procrastinării. Era chiar bine. Dar în seara aia am zis că trebuie să o reinstalez, să mă reconectez la tot. Era necesar.
Dezamăgirea din 11 decembrie s-a amplificat. Dăduseră ordonanța. Tata a avut dreptate.
Miercuri m-am trezit fără vlagă. Am sunat-o pe soră-mea. Am întrebat-o: acum ce facem? Mi-a spus ceva frumos. Că femeile au luptat zeci de ani ca să obțină drepturi egale cu bărbații. Nu s-a întâmplat peste noapte, sau într-un an. Lupta pe care o avem de dus e una care se va întinde pe mulți ani. Va fi greu, dar asta e.
Am decis să mă deconectez. Nimic nu mai are sens. Prietenii îmi scriau: ieșim diseară, da? Eu nu: Ce sens mai are? E clar că nu le pasă și că pot să nu le pese. Până la urmă am zis: Ies în stradă, fix ca băbuțele care merg la biserică duminică de duminică, deși nu mai cred de mult în Dumnezeu. Din inerție.
Ce s-a întâmplat a fost magic. Dar a fost doar începutul. Am plecat devreme din piață, tocmai pentru că mi-era frică de violențe și nu voiam să fiu acolo. Am ajuns într-un pub în Romană, de unde am urmărit live tot ce s-a întâmplat. O prietenă de la masă a primit un sms. Galeriile au fost urcate în autocare și aduse în piață. Vedeam pe facebook că piața strigă: așa nu!
Proteste ca proteste, dar vineri era acea zi din lună când compania unde lucrez face cinste, un fel de party la birou.
Joi de dimineață, primim un email de la CEO. În acest context politic, nu putem să ne distrăm vinerea asta. Friday Barul acesta mergem organizați la protest. CEO-ul nostru este danez. Nu locuiește permanent în România, dar aici e mare parte din companie.
A dat peste cap toată organizarea, și a invitat DJ-ul (coleg cu noi) să găsească o soluție mobilă. Devenea emoționant. Dezamăgirea se transforma ușor-ușor în altceva.
Am plecat de la birou vreo 50 de indivizi, cu un steag și două boxe portabile, pe jos, de la Sfântu Gheorghe, spre Victoriei. Senzația era ireală.
Când am ajuns, mi-am dat seama că suntem mult mai mulți decât credeam. Am văzut proiecția cu slogane de pe bloc. Am văzut pancarte noi, ingenioase. Din boxele noastre se auzea tot felul de muzică, de la imn, la Andri Popa la muzici de dans. De toate. La 22.00 s-a făcut liniște. Am cântat imnul pentru a treia oară în seara aceea, de data asta cu toată piața. 125 de mii. Apoi zgomot infernal. Suntem atât de mulți, încât, pe silent total sau cu volumul la maximum, oricum, suntem o forță.
Am simțit asta ultima oară la marșul tăcerii de pe 30 octombrie. Dar acum era de câteva ori mai mare. Am simțit că aparțin locului, că oamenii ăia sunt ca mine. A fost cel mai mare protest și totuși pașnic.
Sâmbătă seara am amânat ieșirea. Voiam să văd în direct declarația promisă de dimineață a primului ministru. Dar imediat după am luat metroul spre Victoriei. Oamenii erau tot acolo. Mulți plecau, dar și mai mulți veneau. La zece am cântat din nou imnul, cu toții, după vreo 30 de secunde de liniște incredibilă.
Apoi am luat-o ușor spre metrou. Niște oameni ne-au întrebat dacă vrem o supă caldă, alții dacă vrem cafea, umblau cu termosurile prin mulțime.
Nu sunt cel mai patriot român. Nu am fost acolo în toate serile și când am fost, nu am stat de la început până la sfârșit. Dar am simțit ceva: că oamenii ăia mulți, 140 de mii sau câți or fi fost, sunt la fel ca mine, că eu sunt la fel ca ei. Că luptăm cum știm pentru aceleași valori. Toată frica mea de proteste și de mulțimi mari de oameni s-a risipit ușor în toate aceste zile. Oamenii din piață au un spirit enorm de compasiune, care nu poate nicio clipă fi asociat cu violența.
Ce știu acum, din nou, e că asta e țara mea, e o țară în care sunt mulți, foarte mulți oameni care gândesc și simt ca mine. Și aici vreau să rămân și să continui lupta care va mai dura mulți ani de acum înainte.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Trăiască România liberă, dreaptă şi înțeleaptă!
Dar la el în ţară este incriminată această faptă? Eu ştiu că nu.
Eu cred că pe CEO din Danemarca îl interesează altceva: căderea guvernului care şi-a propus să impoziteze multinaţionalele în România, aici unde realizează profitul, unde este generată valoarea, prin eliminarea căilor prin care unele companii care activează la noi în ţară ocolesc această obligaţie. Despre asta este vorba.
Această postare mi-a confirmat suspiciunea că ordonanţa de urgenţă a fost doar un motiv pentru scoaterea în stradă a cetăţenilor, de către nişte multinaţionale care urmăresc alte obiective. Primul obiectiv: căderea Guvernului Grindeanu.
In timpul jobului CEO-ul danez o fi interesat de profit, dar in timpul liber cred ca e mai degraba solidar cu miscarea reformatoare din randul tinerilor.. Si la ambasada Romaniei din Copenhaga am vazut danezi sau alte natii care au venit sa strige alaturi de prietenii lor of-ul romanilor fata de guvernanti.. Caci hotia, minciuna si faradelegea nu au granite
an idiosyncratic belief or impression that is firmly maintained despite being contradicted by what is generally accepted as reality or rational argument, typically a symptom of mental disorder.
Starea mea de sanateate nu este una tocmai buna, dar daca este sa mor,doresc sa mor in picioare,cu gindul ca am facut ceva pentru ca voi sa aveti o viata mai buna.Cu drag bunica Luminita