Culegători de plăcere – căpșunarii canadieni, care plătesc să muncească pe câmp

(Foto: Ada Bucur)

Imaginea bunicii mele, cu o pălărie mare de paie pe cap, aplecată de dimineață pân’ la înserare asupra pământului să-i culeagă recolta e una dintre cele mai puternice amintiri ale copilăriei din vacanțele de vară petrecute în Ardeal.

Noi, nepoții, apăream pe la prânz când soarele ardea mai tare, ne zbenguiam un pic în jurul culegătorilor după care o zbugheam să ne răcorim în Târnava.

Bunica stătea aplecată asupra pământului ore nesfârșite, umplând coșurile de răchită sau tăind buruienile cu secera sau cosind, în funcție de anotimp. Seara abia își putea îndrepta spatele, dar nu se plângea niciodată. 

În liceu am participat la acele ore de muncă patriotică, la culesul cartofilor, unde eram obligați să mergem. Era o muncă grea însă noi, adolescenții, nu o resimțeam întotdeauna așa, dat fiind că reușeam să făceam din asta, de cele mai multe ori, o distracție. În schimb nu era nicio distracție pentru băieții luați în armată, soldați ce erau folosiți pentru genul ăsta de muncă brută timp de luni de zile.

Apoi, după 1990 au venit anii în care valuri de culegători români au luat drumul străinătății pentru a câștiga ceva bani din ceea ce comunismul îi pregătise să facă cel mai bine. Zeci de mii de români au continuat să stea aplecați deasupra pământului pentru 800 sau 1000 de euro pe lună, bani pe care apoi îi trimiteau în țară să-și crească copiii și nepoții.

În acei ani termenul de “căpșunar” se transformase într-o etichetă ce era asociată cu românii plecați la muncă în străinătate. Și multe dintre poveștile lor erau cutremurătoare. În România nu puteau câștiga acei bani… Veniturile “căpșunarilor” au susținut ani de zile economia României pe care fiecare guvern PSD a continuat să o devalizeze.

La toate acestea m-am gândit zilele trecute când prietenii mei m-au luat să văd și să fac fotografii la câteva ferme de căpșuni din jurul orașului canadian Vancouver. Cea mai mare problemă s-a dovedit a fi găsirea unui loc de parcare, pe un lot de teren unde erau amenajate cel puțin o sută, și unde era un du-te-vino continuu.

Familii cu copii soseau să-și petreacă câteva ore din weekend, distrându-se culegând căpșuni și mâncând plăcinte umplute cu delicioasele fructe.

Organizarea era impecabilă. Stăteai la rând ca să intri pe loturile de pe care puteai să culegi căpșuni, iar acolo ți se ofereau coșulețe și cărucioare ca să-ți poți căra “recolta”. Copiii nici măcar nu se mai oboseau să pună fructele în coșuri, acestea aterizând direct în gurile lor ce răspândeau chicote de veselie. Asta era atmosfera la cules de căpșuni pe care am întâlnit-o la acest tip de ferme.

Cei care vin aici se pot alege cu căpșuni proaspete plătind 5 dolari canadieni pentru un kilogram în cazul în care nu și le culeg singuri, și cu 2,5 dolari dacă le-au luat direct de pe câmp. În oraș, aceleași căpșuni se vând de trei ori mai scump. 

Așa că multe familii preferă acest gen de distracție de weekend, în care își culeg singuri fructele sau legumele, plătind mai puțin pentru ele. Și nu vin aici doar în weekend, ci, uneori, chiar și în timpul săptămânii după ce pleacă de la serviciu.

Fermele oferă contra-cost tot felul de alte produse derivate din respectivele fructe sau legume, cum ar fi dulcețuri, gemuri, plăcinte etc. În unele locuri nu lipsesc nici înghețata, sucurile, prăjiturile, sau fripturile pregătite la grătar, ca cei veniți la cules să poată lua prânzul la marginea câmpului.

Acesta e modul în care au reușit deținătorii unor astfel de ferme să transforme o muncă grea și obositoare într-un loc de distracție, unde lumea vine să-și culeagă fructe sau legume pentru acasă dar, binențeles, și într-o afacere de succes. Au inventat „căpșunari” care nu numai că nu sunt plătiți pentru munca pe care o fac, ci, dimpotrivă, ei plătesc pentru marfa pe care o culeg.

Ziua pe care am petrecut-o vizitând astfel de ferme mi-a oferit o altă perspectivă asupra modului în care poate fi schimbată percepția oamenilor - ideea că fac mișcare în aer liber, că experimentează o muncă fizică brută pe care o făceau bunicii lor, o muncă prin care se apropie de pământ și roadele lui, ideea că astfel obțin un produs proaspăt mult mai ieftin, faptul că pot veni acasă și pregăti o masă gustoasă la care au contribuit și în alt mod decât oferind bani... Nu am fost deloc mirată de faptul că aleg o astfel de „distracție” chiar și cei care-și permit să plătească 20 de dolari pe un kilogram de căpșuni.

Aici, la aceste ferme, am întâlnit poate primii “căpșunari” români fericiți să fie la cules... Iar eu m-am numărat printre ei.

Fotografii: Ada Bucur

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp