Foto: Guliver Getty Images
Nu reușesc întotdeauna să țin pasul cu ceea ce se întâmplă în România, deși mă interesează foarte mult, pentru că am de învățat. Și despre asta voiam să scriu de ceva timp... De ce m-am hotărât azi să las tot ceea ce aveam de făcut și să scriu? Pentru că de dimineață, când am deschis calculatorul și am intrat pe Facebook, primul lucru care mi-a atras atenția a fost un video postat de jurnaliștii de la „Recorder”, o înregistrare de la aniversarea a 105 ani de la înființarea ASE, aniversare la care ministrul educației, Valentin Popa, a citit o „poezie” scrisă de el însuși, pe care o reproduc aici:
„Se cuvine, dragi prieteni,
Ca la ceas aniversar
să-i cinstim pe aceia care
La ASE fost-au făurari.
Pe acei ce-au pus sămânța
Și au tras din greu cu spor
De la domnul Davidoglu
Până la domnu’ Istudor
Pe toți cei ce-au împins ștacheta
Spre înalturi către zări
Ca ASE-ul să răspundă
Miilor de provocări,
Care-au îmbinat tradiții,
Ducând faima academiei
și intern, dar și extern.
Lor a noastră admirație
și nu știu dacă contează,
ci că toate se-mplini-vor
dacă un Popă le urează.“
Ar fi extrem de amuzant, dacă ar fi un banc. Dar nu este. În 30 de ani am reușit să nu schimbăm nimic în modul în care se face școală în România. Același limbaj de lemn și pupincurism (scuzați cuvântul!), dar de data asta fără țintă, doar spre încântarea proprie. Pentru că sunt convinsă că dl. ministru al educației a fost foarte mulțumit de oda-i adresată audienței, ce l-a aplaudat ipocrit (respect pentru cei care s-au abținut).
Nu vreau să generalizez. Știu că există profesori excepționali la ASE. Și în multe școli și universități din România. Dar sunt excepții. Exact ca înainte de ’89. N-am putea avea un ministru ca acesta, dacă lucrurile ar sta altfel.
Despre ceea ce voiam să scriu, se întâmpla în urmă cu aproape trei ani, când mă hotărâsem să învăț să fac și altceva în afară de jurnalism. Mă hotărâsem că vreau să-mi continui studiile, că vreau să învăț ceva nou, care să-mi placă, ceva care să-mi deschidă noi drumuri. Și aveam peste 40 de ani. Prima opțiune a fost aceea de asistentă. Lucram de ani buni ca jurnalist pe domeniul medical (și nu numai), deci eram oarecum familiară cu spitalele, cu problemele din sistem, cunoșteam medici și personal medical și, mai important decât orice, îmi plăcea să ajut oamenii. Eram conștientă că a fi asistent medical presupunea contactul cu suferința în cea mai acută formă a ei, dar voiam să încerc. Așa că m-am înscris la o școală acreditată pentru o astfel de pregătire și mi-am plătit primul trimestru. Întregul program urma să se deruleze pe o perioadă de doi ani. Îmi imaginam cursuri pe calculator structurate logic, profesori bine pregătiți și gata să ne ajute să înțelegem ce înseamnă această muncă și ore de practică în spital, timp în care să conștientizăm dacă chiar suntem făcuți din aluatul dur-empatic pe care-l presupune o astfel de meserie. Eram entuzismată deși știam că va fi o perioadă obositoare și cu job și școală. Dar...
Pe scurt, filmul a fost cu totul diferit decât cel din mintea mea. M-am simțit ca și cum m-aș fi întors în timp, când eram pusă să port cordeluță. Cursurile se țineau în clădirea unui liceu, nu că asta ar fi fost o problemă, dar contribuia la întregul peisaj deoarece coordonatoarea programului – „diriga” – o doamnă mai în vârstă, care la înscriere se dovedise foarte drăguță, brusc, la începerea cursurilor, schimbase foaia sau, mai bine spus, fața, și acum ne trata ca pe niște puști obraznici de 17 ani. Nu voia să ne vadă cu blugii rupți, cu bluze prea scurte etc.
Faza cu îmbrăcămintea a fost pentru mine primul semn că lucrurile au rămas înțepenite în timp. Apoi a urmat profesorul care ne dicta timp de două ore niște lecții pe care le citea dintr-un manual și era cât se poate de evident că nici măcar nu avea habar materia aceea pe care ne-o recita cu voce monotonă și liniară, fără punct și virgulă. Norocul lui că era tinerel și frumușel și fetele adunate acolo, dornice să fie asistente, nu îndrăzneau să-l întrerupă. Nu am făcut-o nici eu, deși nu simțeam nici o simpatie față de un astfel de personaj, care, apropo, era și plin de importanța pe care i-o dădea rolul deținut în sistemul de formare și educare a viitorilor asitenți medicali. Simplul fapt de a scrie încontinuu după dictare a omorât în mine orice dorință de a cunoaște ce preda acel domn.
Așteptasem cu nerăbdare cursurile de psihologie ca să am nenorocul de a da peste o tipă scorțoasă, cu un limbaj pretențios, care ne cerea să învățăm lecții pe de rost de pe niște foi printate. La acel moment m-am gândit cât de varză trebuie să-i fie pacienții nu înainte de a intra la ea în cabinet, ci după ce ieșeau de acolo. Nu mi-aș fi dorit vreodată „să mă facă bine la cap” acea psiholoagă.
Alți profesori din scurta experință de elev al școlii de asistenți medicali nu-mi mai amintesc – probabil pierduți în negura aceleiași nepriceperi de a preda ceva – cu o singură excepție: profesoara de anatomie. Era o femeie la vreo 70 de ani, am estimat eu, subțirică și plină de energie, singura care s-a gândit să aducă un schelet și mulaje ale corpului uman în clasă, singura la ale cărei lecții nu m-am plictisit, singura de la care am învățat ceva.
Prima perioadă de practică era programată la vreo două luni după partea teoretică, dar n-am rezistat până atunci. De la o anumită vârstă timpul devine mult prea prețios ca să-ți permiți să pierzi ore scriind după dictare sau învățând pe de rost lucruri cărora nu le vezi rostul.
Ceea ce am încercat, însă, după încă un an de zile a fost să mă reîntorc la ASE pentru a-mi continua studiile. Unul dintre profesorii mei, om cu mintea deschisă, m-a încurajat să fac un master. Și, mi-am spus, de ce nu? La limită, am reușit să intru pe locurile fără plată. Când am început însă cursurile, m-a pocnit drept în moalele capului chestia cu vârsta. Toți colegii mei, fără excepție, erau tineri de 20 și un pic de ani, ce abia terminaseră facultatea. Am vrut să fiu cool și mi-am spus că nu mă interesează. Ei s-au purtat absolut normal. Dar, după ce doi dintre profesori m-au întrebat ce caut în sala de curs nu m-am mai putut minți că nu mă afectează. Cea care a pus însă capac dorinței mele de a face masterul a fost o profesoară mai în vârstă de la orele căreia am rămas doar cu puternica impresie că toată viața ei și, în consecință, și învățăturile și exemplele pe care le dădea studenților aveau drept sursă de inspirație telenovelele! În rest, în afara decanului, care era într-adevăr un profesor ce știa să-ți capteze atenția, niciun altul nu mi-a rămas în minte.
Dar ceea ce am înțeles atunci a fost faptul că în România prea puțini oameni de vârsta mea se mai duc la școală să învețe ceva, orice. Și nu din vina lor.
Poate aș fi rămas să-mi termin masterul, în ciuda a tot ce mă deranja, dar mi s-a ivit oportunitatea de a pleca din țară și am făcut-o pentru școala copilului meu. (despre experiențele lui ca elev în România am scris într-un alt material)
Acum merg din nou la școală, la un colegiu din Vancouver, orașul canadian în care locuiesc. M-am înscris într-un program de aproape doi ani și jumătate pentru a învăța fotografie și editare de imagine. Aștept cu nerăbdare fiecare curs, iar în trei luni am învățat mai mult decât mi-aș fi imaginat vreodată, mai ales că nu sunt deloc o „persoană tehnică”. Nu numai că nu mă plictisesc niciun moment în cele trei ore cât ține un curs, dar nici nu știu când trec cele trei ore! Doar oboseala de după mă face să conștientizez că am stat concentrată mult timp. Și totul se învață prin practică, totul se explică, nimic nu reții pentru că te apuci să înveți ceva pe de rost. Nimeni nu dictează nimic. Cursurile le ai online. Poți să le citești așa sau să ți le printezi. Să spunem că ceea ce fac eu e un domeniu frumos, pentru că ține de artă. Dar, aceleași lucruri le aud de la cei care vin acolo să se pregătească în domeniul finanțelor, al sănătății etc.
De dimineața până seara pe holuri se perindă oameni de toate vârstele, de la 19 la 70 de ani. Și nu vorbesc despre profesori, ci despre elevi. Ca să nu mai spun că sunt de toate naționalitățile. Am ales acest colegiu pentru că e mai aproape de casă, dar multe dintre colegii și universități au departament pentru „Continuarea Studiilor”, unde majoritatea cursurilor se țin seara și în weekend pentru ca oamenii să poată merge și la job, și la școală. Unii se înscriu la cursuri specifice, care le permit să promoveze sau să-și ia certificate și diplome pentru a putea lucra aici, alții o fac pentru că îi interesează la nivel personal să învețe ceva dintr-un anumit domeniu, alții vor să înceapă un bussines al lor și vor să afle cum să o facă, alții vor să-și transforme un hobby în meserie... Și nu există o vârstă anume pentru asta. Orice vârstă e bună.
Nu vreau să spun că în România nu sunt oameni care și-ar dori să învețe lucruri noi. Aproape toți prietenii mei fac asta. Și sunt mândră de ei. Dar locurile unde pot învăța ceea ce-i interesează sunt prea puține. Una dintre bunele mele prietene, atrasă de arta lucrului cu vitralii, mi-a spus că a căutat ceva timp până a găsit un atelier unde să poată învăța tehnici specifice. Un alt prieten a apelat la cursuri online pentru ceea ce-l interesa, dar acestea nu sunt o soluție pentru orice sau oricine.
Dar ce pretenții să ai, când noi plecăm din țară pentru că școala copiilor noștri este în halul în care este? Sau când muncim pe rupte ca să poată ei pleca la facultăți din afară. Ce pretenții să avem să existe școli pentru pasiunile noastre, pentru dorințele noastre de schimbare?
Cred totuși că prima școală de genul ăsta care ar trebui înființată ieri ar fi una obligatorie pentru actualii miniștri, unde să învețe să vorbească și să citească corect – „și intern, dar și extern” - și să nu mai scrie niciodată vreo „poezie”, ca cea semnată de actualul ministru al educației, dl. Popa.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
2) Ce treaba au performantele profesorilor (sau lipsa lor) cu ce face ministrul? Ministrul nu e ales de profesori, el face parte din partidul de guvernamant, partid votat de o parte suficient de mare a populatiei.
Ministrul este produsul scolii romanesti care a adoptat lozinca proletara "merge si asa" iar votantii sunt si ei repetenti "trecuti clasa" de domnii profesori. Sa adaugam si domnii profesori trecuti si ei cu nota 5 sa predea elevilor ? Sa adaugam valul de "doctorate"si "masterate" facute cu Google copy-paste ? Avem astfel o imagine completa a IMPOSTURII.
Recomand citirea cartii "Despre lautarism" a lui Constantin Noica, opera lucida si, dupa cum vedem astazi, profetica.
Impostorii de azi sunt comunistii de ieri sau "mandrii" lor urmasi ideologici. Comunistii au preluat initial puterea cu forta, dar asta nu vad de ce ar fi o reflectie a scolii neaparat. Totdeauna vor exista elevi slabi, si dintre ei poate unii vor deveni complexati sau pur si simplu avizi de putere. Asta se va intampla indiferent de sistemul de invatamant pentru ca in orice sistem de invatamant vor exista standarde, sub o forma sau alta.
In orice caz multumesc pentru recomandare, am sa caut acea carte.
Primul tip de programă e axat pe MATERIE (sistem tehnocentrist) iar cel de al doilea e axat pe ELEV (sistem pedocentrist).
Cum funcţionează povestea asta?
Să zicem că la materia X ai de învăţat capitolul 1, 2 şi 3. Ele decurg logic, în crescendo, iar programa analitică le pune exact în acelaşi fel.
Să presupunem că povestea se petrece la clasa a V-a. Predăm tot 1, 2 şi 3? Problema e că unele capitole au un grad de dificultate mai mare pentru vârsta respectivă. Dacă ne centrăm predarea pe copil, atunci predăm doar capitolul 1, urmand ca pe 2 şi pe 3 să-l predăm la vârste mai mari. Evident, se strică logica materiei, dar care e scopul: să-l înveţi pe copil materia sau să-l înveţi cum să o folosească practic? Materia e făcută pentru copil sau copilul pentru materie?
La noi sistemul e un crocofan: se spune că se formează competenţe (adică abilităţi concrete pentru a te descurca în viaţă), dar materia e structurată în continuare ca pentru un adult. Nu există o structurare pe nivele de maturizare. Nu mai e mult şi vom face fizică atomică la grădiniţă.
Confuzia dintre învăţământul general şi performanţă, nesincronizarea programei, încărcarea acesteia, aşezarea pe criteriile materiei şi nu pe nivele de maturizare sunt câteva din hibele pe care sistemul românesc încă le mai are. Asta nu ne opreşte să avem un învăţământ de elită excelent, însă elitele sunt doar o mică parte a societăţii. Avem nevoie şi de un bun învăţământ generalist, destinat mediei. Deocamdată nu se întâmplă.
Noi, cei de rând, le-am trecut pentru notă şi pe urmă le-am uitat, că n-aveau nicio aplicabilitate practică.
Nu, învăţământul n-a fost bun nici în anii 60 şi nici anii 2000. S-a tocit, s-a memorat forţat şi pe urmă s-a aruncat peste bord. Evident, acolo unde nu vorbim de specializare.
Bun, si daca sistemul a fost totdeauna atat de odios, de ce nu s-au facut proteste si schimbari imediat dupa 90, sau hai sa zicem prin 2000-2001? Nu exista site-ul republica?
CULTURA GENERALĂ - dau o definiţie necizelată - este o acumulare de informaţii de care te poţi folosi la un moment dat. De exemplu vreau să-mi decorez camera cu gust, şi atunci apelez la cunoştinţele învăţate la orele de educaţie plastică.
În trecut informaţia era aur curat, pentru că nu se găsea pe toate drumurile. Acum se găseşte la tot pasul. Sociologia are deja termeni ca OBEZITATE INFORMAŢIONALĂ, tranzienţă, nor informaţional etc. Astăzi până şi cel mai bun profesor se documentează pe internet, întră pe forumurile unde sunt alţi profesori şi - atenţie! - unde se înscriu până şi elevi. Dacă ai referinţele corecte, poţi învăţa cum să-ţi decorezi camera folosind un site specializat.
Există profesori care predau online, există şcoală la distanţă, există platforme une poţi cumpăra module educaţionale, de la cibernetică la ikebana.
Acest nor informaţional e discutat deja în cărţile de pedagogie PENTRU CĂ NU MAI POATE FI EVITAT. El există.
În Renaştere informaţia era rară, iar cei care aveau acces la ea formau un fel de castă. Renaşterea, Revoluţia Industrială s-au aflat sub semnul zgârceniei informaţionale.
Revoluţia digitală a dus la DEMOCRATIZAREA INFORMAŢIEI. Educaţia nu mai este singura sursă de informaţie.
Mai mult, informaţia a crescut cantitativ şi ca viteză de circulaţie, în timp ce pasul educaţie s-a păstrat constant. De aceea educaţia modernă pune accent pe COMPETENŢE, mai ales pe competenţa de a învăţa.
Educaţia transdisciplinară (a nu se confunda cu educaţia interdisciplinară) e forma spre care tinde omenirea în momentul de faţă. Nu se mai pune problem relaţiilor dintre discipline (ex. muzica explicată prin matematică), ci a ce se află în afara disciplinelor.
Elevii finlandezi studiază APA ca temă, şi o studiază din punct de vedere al fizicii, al chimiei, al artei şi - mai ales - al acţiunii sociale. Important pentru finlandezi nu e să înţelegi mecanismul apei, ci să înţelegi că gradul de poluare ne poate afecta în viitor. S-a trecut de la ÎNŢELEGERE la ACŢIUNE.
Nu şi la noi, unde fiecare e pe bucăţica lui, pe insuliţa sau planeta proprie şi personală, de unde aruncă bucăţica de hârtie pe trotuar fără să-şi înţeleagă DIMENSIUNEA SOCIALĂ.
Da, omul nu e un simplu robot axat pe job. Asta spun şi eu, însă contează mai puţin cantitatea culturii generale, mai ales în era norului digital la care te poţi conecta oricând şi oriunde. Contează CE FACI, CUM ACŢIONEZI şi cum te defineşti ca fiinţă socială.
Asta e lecţia finlandeziilor, nu robotizarea de scos fracţii pe care le poate face orice calculator de buzunar.
@ Jonn Jonzz "Bun, si daca sistemul a fost totdeauna atat de odios, de ce nu s-au facut proteste si schimbari imediat dupa 90, sau hai sa zicem prin 2000-2001?"
Mentalitate, tensiuni sociale.... alegeţi dvs. Viitorul sperie şi e mai comod să te refugiezi în trecut. Trecutul e toxic, dar e safe.
"Nu şi la noi, unde fiecare e pe bucăţica lui, pe insuliţa sau planeta proprie şi personală, de unde aruncă bucăţica de hârtie pe trotuar fără să-şi înţeleagă DIMENSIUNEA SOCIALĂ." - bunul simt parca se educa in familie, nu la scoala. Sau trebuie scoala sa faca chiar tot?
Lucrul cu fractii nu inseamna robotizare, inseamna un pic de gandire matematica, un minim necesar. Sunt exercitii penibile, de scoala generala, astea nu ar trebui sa fie o problema pentru nimeni, excluzand cazurile patologice.
Cat despre cultura generala sa intelegem ca ce? A devenit inutila de cand avem google? Tot pe internet se publica si tampenii. Accesul la informatie este liber, dupa cum tot la liber se si poate publica orice. Cultura generala ajuta la selectia informatiei, la tratarea ei intr-un mod critic.
"Mentalitate, tensiuni sociale..." - nu are sens. Dupa 90 s-au dus multe din practicile comuniste si comunismul insusi. Bun, sa zicem ca mineriadele au tinut societatea in sah cativa ani, OK. Dar dupa 2000? Nu vad ce ne oprea. Adica vorbim totusi de un sistem absolut odios dupa cum il prezentati dvs., in nici un caz safe, daca e asa ar fi trebuit schimbat cu prima ocazie. Si totusi...
Profesor la stat (degeaba)!
Și în clasa copilului meu e plin de părinți care nu sunt de acord cu aberațiile existente, dar de plâns se plâng doar ei între ei, pe la colțuri... De fapt, de ce mă mir? — cum fac ei, face toată țara!
Acest lucru nu se întâmplă din rea-credință neapărat, ci mai degrabă din necunoștință.
La capitolul educație, atât instituțională cât și familială, suntem blocați în aceleași și aceleași șabloane. Perpetuăm aceleași comportamente despre care ne păcălim singuri că “funcționează”, deși toate statisticile o contrazic.
Este greu să rupem cercul pentru că suntem orbiți de mândrie. Ne umflăm cu lucruri care nu spun nimic despre societate: olimpici, note, ‘nșpe facultăți, mastere și titluri. Suntem victimele propriei diversiuni.
Sau notiunile PRIMARE sunt lipsa si din educatia dvs. ?
Acum imi doresc mult sa studiez psihologia si poate sa si practic candva,
aici, daca vrei se poate.