Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Ghid de român „plecat”: Zece idei ce m-au ajutat în primul meu an ca imigrant

Aterizare Vancouver

Foto: Guliver Getty Images

Azi mă văd cu Lili, o chinezoaică stabilită în Vancouver în urmă cu vreo trei ani să dicutăm despre un proiect educativ privind pădurea, mâine iau prânzul cu Solene, o franțuzoaică venită în orașul canadian pentru un an și care lucrează aici în cercetare în domeniul mineritului, joi iau ceaiul cu Meejung, o coreeancă mutată temporar în Canada împreună cu fiica ei care îți dorește să intre la Universitatea British Columbia, iar în weekend așteptăm la masă câțiva prieteni români, stabiliți aici de peste 20 de de ani. 

Cu numai un an în urmă treceam printr-un spectru de emoții, pregătindu-mi plecarea din țară, cu tot ceea ce presupunea un astfel de pas: completarea actelor de transfer ale fiului meu la o școală din Vancouver, căutarea unui apartament de închiriat și găsirea unui chiriaș penru aparatmentul din București, împachetarea a mii de lucruri - unele de care nu m-am putut despărți, dar nici nu le-am putut căra după mine le-am lăsat pe la prieteni, altele le-am dat, altele le-am dus la ai mei.

În proporție de 75%, viața mea atunci era un puzzle de liste cu ce mai am de făcut, văzut, cumpărat, aranjat… Nici nu mă puteam gândi cum va fi să-mi părăsesc familia, prietenii, țara, orașul, casa după o viață trăită astfel timp de peste 40 de ani. Încercam să nu mă opresc asupra acestui gând și refuzam să ascult comentarii despre cum fusese despărțirea în cazul altora. „Voi vedea”, era mantra mea. Simțeam că dacă m-aș fi scufundat în adâncimile acestui gând aș fi fost în pericol să renunț. Și voiam să încerc în ciuda vârstei, în ciuda tuturor obișnuințelor, în ciuda tuturor fricilor, a tuturor poveștilor despre eșecul altora, în ciuda dragostei pentru tot ce urma să las în urmă.

În vara anului trecut, după o călătorie de peste 17 ore am ajuns într-o nouă țară, într-un nou oraș, într-o altă casă, într-o altă viață. Primele două săptămâni au fost de adaptare la noul fus orar, încă vreo lună m-am simțit ca în vacanță – atunci când încerci să te obișnuiești cu hotelul, camera, și să te bucuri de îmrejurimi. Tot nu mă gândeam că am plecat definitiv. Vorbeam și mă vedeam aproape zilnic cu ai mei pe facetime, ceea ce făcea dorul mai ușor de suportat de ambele părți. Trăiam în prezent. Zilnic încercam să-l bifez doar pe „acum”. Dar mintea are propriile gânduri, nu doar cele pe care i le comanzi tu. Ai nevoie de mult exercițiu ca să ajungi la o astfel de performanță. Eu mă străduiam, dar nu-mi ieșea întotdeauna. În timpul noții, când mintea îmi era ocupată de vise, și diminețile, când eram la marginea dintre somn și trezire, panica despărțirii de fosta mea viață mă inunda. Îmi simțeam golul din stomac așa cum îl simți când te dai într-un roller-coaster sau când visezi căderi de la înălțime. Mi-era teamă de stările astea pe care nu le puteam controla. Dar știam că e imposibil să cer minții mele să se simtă atât de repede “ca acasă”.

În orice mare schimbare e nevoie de timp și eu nu aveam cum să fac excepție. E ca și cum ai încerca „să ceri” luminii să facă umbră în altă direcție decât cea opusă ei. Singurul lucru pe care puteam să-l fac era să nu mă las copleșită și să fac timpul să lucreze nu pentru a reconstitui trecutul mereu și mereu, ci pentru a clădi o continuare a lui. Așa că în mod conștient am pornit ceasul adaptării și l-am făcut să ticăie în avantajul meu. Iată zece idei care am descoperit că mă ajută:

Am acceptat gândul că voi avea mereu două locuri pe care le voi numi “acasă”. Lucrul ăsta s-a întâmplat după prima mea vizită în țară, de Crăciun. Atunci am realizat că nu e important și nici necesar să uit toată viața mea de până atunci, toate locurile dragi, să încerc să mă gândesc cât mai puțin la toți oamenii pe care îi iubesc, ci să accept că toate acestea fac parte din mine pentru totdeauna. Auzisem de prea multe ori că „trebuie să te rupi de tot pentru a te putea adapta în altă țară”, că „nu trebuie să te mai uiți în urmă”, astfel că ideea mi se înțepenise în minte ca o regulă bună de urmat. Dar mi s-a părut atât de greu să fac asta. De fapt, îmi era imposibil și de la această imposibilitate se năștea în mine toată panica. Așa că am decis să procedez exact pe dos – să mă intereseze în continuare ce se întâmplă în România, să țin oamenii dragi aproape prin mijloacele pe care le am la îndemână, să vorbesc despre trecut... Nu fac din asta preocuparea principală, dar este „un ceva” firesc în viața mea de aici. Și din momentul acceptării acestui gând lucrurile au devenit mai ușoare. Nu mă gândesc că am pierdut ceva, ci că acum „câștig” experiențe într-o altă parte a lumii.

Mi-am creat o rutină. Să te folosești de lucruri aparent mici, pentru a crea o legătură între tine și un anumit loc sau moment din viață poate fi de ajutor. Pentru mine, băutul cafelei e o rutină zilnică care mă relaxează ca și o plimbare seara. La fel de mult mă bucură să merg vinerea la un restaurant, să citesc înainte de culcare, să mă uit la un film în weekend, să merg la cursuri în timpul săptămânii... A țese o pânză cu model repetitiv din lucruri plăcute și, uneori, chiar mai puțin plăcute – cum ar fi poate mersul la birou sau curățenia în casă – poate fi de ajutor în procesul adaptării. Rutina ne dă senzația de siguranță – e vorba despre lucruri pe care știm să le facem, pe care suntem obișnuiți să le facem, este vorba de ceva care nu se schimbă perioade mai lungi de timp.  

Am continuat să alerg. E ceva ce face parte din rutina mea săptămânală, dar vreau să vorbesc despre asta separat pentru că acest gen de mișcare a fost „medicamentul” care și-a dovedit eficacitatea în multe situații din viața mea, așa încât nu am renunțat să mă folosesc de el nici acum. Nu mai particip la maratoane sau semimaratoane – cred că din acest punct de vedere mi-am demonstrat ce aveam să-mi demonstrez – dar continui să mă întrec cu mine însumi de trei ori pe săptămână pe cu totul altfel de trasee decât cel pe care mi l-a oferit dragul meu Herăstrău timp de aproape opt ani de zile. Până acum eu nu am găsit un remediu mai bun pentru a-mi elibera mintea de gânduri pe care nu le doream, pentru a mi le pune în ordine pe cele pe care le căutam, pentru a-mi oferi soluții la probleme ce credeam că nu au rezolvare. Așa că ies la o alergare cam de trei-patru ori pe săptămână.

Am pornit în explorare. Cred că în prima lună după ce am ajuns în Vancouver am mers kilometri întregi pe jos sau cu autobuzul, încercând să cunosc împrejurimile. Voiam să știu unde pot mânca o prăjitură bună, unde pot să văd un film sau un teatru, unde e cel mai frumos parc, unde e cel mai apropiat magazin cu de toate, voiam să aflu cum pot ajunge în centru cel mai repede și cum arată cele mai înalte clădiri de aici… După ce mi-am făcut o idee despre locuri în general am început să le frecventez pe cele care îmi plăceau mai mult (sau care îmi ofereau produsele de care aveam nevoie mai des) și care se aflau mai aproape de casă. Ca un exemplu, noul meu Mega Image se numește Save on Foods Astfel, am încercat să mă învăț cu noul oraș, să-l integrez în viața mea, să-mi creez anumite obișnuinte… și uite așa ajung tot la magica rutină. 

Am cunoscut alți oameni. În afara celor câțiva prieteni români pe care îi aveam deja aici, mi-am dorit să cunosc și alți oameni, să aflu mai multe despre felul lor de a fi, mai ales că Vancouverul pare un Babilon, unde întâlnești personaje din toate colțurile lumii. Frumusețea locurilor, clima temperată, dar și faptul că pare o regiune sigură din punct de vedere geo-politic, i-a făcut pe mulți să aleagă acestă zonă ca alternativă pentru emigrare. Cele 24 de centre comunitare răspândite prin tot orașul, care sunt de fapt centre de recreere, educație, sport și cultură oferă posibilitatea tuturor, nou-veniți sau vechi locuitori, să se cunoască și să interacționeze, participând la tot felul de activități în funcție de interesul și plăcerea fiecăruia. În zona în care locuiesc sunt două astfel de centre și în prima perioadă m-am dus acolo să văd cum și ce se întâmplă prin împrejurimi și tot aici am cunoscut-o pe chinezioaica Lili, pe coreeanca Meejung și pe mulți alții. Cu unii am rămas în legătură, alții au fost doar figuri trecătoare. Dar pot spune că într-un timp extrem de scurt am auzit zeci de povești interesante la fel de interesante ca și posesorii lor veniți de peste tot. Cert e că nu m-am închis în noua mea casă, că nu m-am limitat la cercul de prieteni români, că nu m-am izolat de lume în noua lume.

Mă implic în proiecte noi. Asta vine odată cu acceptarea a noi oameni în jurul tău, iar dacă cineva a venit cu o propunere ce mi s-a părut că mi se potrivește, nu m-am dat la o parte. Și sper că e abia începutul. De asemenea, am început unele proiecte personale care probabil într-o zi vor da rezultate, în caz că nu vor fi abandonate în beneficiul altora. Iar asta mă ține foarte ocupată.

Mi-am descoperit o nouă pasiune și m-am dus la școală să învăț despre ea. Sunt convinsă că unele lucruri apar în viață exact atunci când avem nevoie de ele. Nu știu cum se întâmplă asta, dar face probabil din legile naturii. Poate fi un moment în care suntem mai deschiși spre noi experiențe, când putem descoperi lucruri care nu știam că ne plac sau că putem să le facem. Așa mi s-a întâmplat cu aproape nouă ani în urmă când m-am apucat să alerg și nu-mi imaginam că aș putea să termin vreodată un maraton, așa mi s-a întâmplat acum cu fotografia. În toată vâltoarea acestei imense schimbări pe care m-am decis să o fac în viața mea, am descoperit cât de mult îmi place acest domeniu în care acum mă specializez. Mă tot întreb cum de nu mi-am dat seama până acum? Ei bine, iată că a fost nevoie de o astfel de mutare ca să mai descopăr ceva nou despre mine. La fel de bine puteam să aflu că sunt pasionată de pescuit N-ar fi fost deloc rău în zona asta.

Mi-am vopsit părul roz. Nu asta a fost culoarea la început, ci un blond extrem de deschis. Evident, a fost o greșeală de dozare pentru că habar nu aveam să mă vopsesc singură, dar prețurile la astfel de servicii sunt destul de piperate aici, așa încât m-am decis să dau banii ăia pe lucruri mai utile decât pentru a-mi vopsi părul. Dar această minoră și bruscă schimbare de look mi-a distras puțin atenția de la marea schimbare pe care o făcusem prin mutarea aici. Așa că la următorul vopsit am încercat și un roz pal, care chiar mi-a plăcut, adăugând o nuanță de care starea mea de spirit avea probabil nevoie. Dacă vreo coafeză din București mi-ar fi propus așa ceva înainte, m-ar fi pierdut de client. Exemplul ăsta poate părea pueril sau doar amuzant, dar și evadarea dintr-o veche rutină poate să conteze. Suntem plini de contraste ce ne ajută să supraviețuim și să ne adaptăm la tot felul de situații. În același registru se înscrie și faptul că am renunțat să port rufele călcate, pentru că aici nu îmi permit pe cineva care să mă ajute în treburile casei, și m-am apucat să gătesc și am învățat să fac chec pentru că nici mama nu mai poate veni la mine cu sufertașul.

Am făcut o listă cu avantajele faptului că am decis să trăiesc într-o altă țară. În fruntea listei se află evident motivul principal pentru care am decis să plec: școala fiului meu și viitorul pe care l-ar putea avea dacă va profita de educația pe care o primește aici. Apoi urmează într-o ordine aleatoare faptul că sunt expusă unor noi experiențe, învăț lucruri pe care altfel nu le-aș fi învățat, cunosc alți oameni și aflu despre noi culturi, văd o mulțime de alte locuri, și, faptul că intrând în contact cu toate acestea descopăr lucruri și despre mine.

Nu am făcut o listă cu dezavantajele. Pentru că știu că dacă n-aș fi plecat atunci când mi s-a oferit ocazia, cel mai probabil aș fi regretat.

A trecut ceva mai puțin de un an de când sunt aici, în Vancouver, și aș minți dacă aș declara în acest moment: “Gata! M-am adaptat!”. Nu, e un proces de lungă durată, și poate nu voi ajunge niciodată să simt asta cu adevărat, în sensul că mereu îmi va fi dor de “acasă”. Dar asta nu mă deranjează. Prefer să-mi fie dor decât să mă întreb mereu: “Cum ar fi fost dacă…?”. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Din emigrarea mea adaug:
    - voluntariat. Europa de vest trimite multe romanilor
    - cursuri de integrare, cursuri de limba.
    - socializat cu parintii altor copii
    -lucru cu copilul acasa pt al ajuta si ma ajuta in integrarea in noua limba. Copilul face ce vede, nu ce i se zice.
    -achizitie credit si locuinta
    -inchiriere pamant pt gradina de legume, relationat cu ceilalti "gradinari"
    -cursuri si certificari pentru job

    P.S. jobul a fost conditia cautata si acoperita inainte de plecare.
    • Like 1
  • Despre job nika, no information ?
    • Like 1
  • "GHID DE EMIGRARE "......!!! Suntem o familie de emigrant,trecuti prin cu alte "furci caudiene" ale emigrarii !! Mult mai grele ,cu multe dureri,lacrimi si indoieli ,daca pasul a fost BUN SA RAU !! Am emigrat ,pe vremea cand emigrarii I se spunea "FUGA" !! Celor fugiti ,li se punea eticheta de "dusman al poporului " iar o reintoarcere era de necoceput !! Deci am fugit in 1986,,amanunte ...greu de insiruit ,ajungand in final in Austria ,lagarul de refugiati din Traischirken....!! Copilul ramasese in Romanaia ,nevrand sa-l expunem !!Am stat,in lagar 2 ani pana am reusit sa ajungem in Australia ,cat mai departe de "mana lunga a securitati" !! Nici acomodarea in noua noastra tara ,n-a fost ,cum nu i-a fost nici unui roman ,un mars al triumfului ,al unui drum plin de flori de narcise ,mai degraba de trandafiri cu destui ghimpi !! N-am venit in Australia decat cu cate in mic geamantan,fara valuta si fara prea mult timp ptr plimbari ....Singurile plimbari au fost la "cursuri" de engleza,,centrele de locuri de muunca . centrul de ajutor social ,etc.!! Spre deosebire de emigrantii de dupa 1989,care au emigrat In alte conditii !! Cu toate ca ne-au fost recunoscute calificarile academice, a durat timp sa intelegem legislatia tarii,si a profesiei ,sa facem "experinte la locul de munca " si sa demonstram ,in cazul unui intervieu ca suntem mai capabili decat un localnic.ptr a ocupa o functie !! Cu toate astea ,au fost unii care au excelat,altii au clacat,!!! Ferice de cei ce emigreaza acum !! Un lucru este de remarcat si tinut in minte,inainte de a emigra ,!!! MULTA TENACITATE,VOINTA SI PERSEVERENTA !!
    • Like 0
  • Eu doar am să spun ceva care poate părea a fi o....glumiță, dar nu e. Vorbesc de pe poziția unui român născut în '55 când la școală noi băieții învățam să facem scaune, bonfire (fierăstrău de tăiat metale), tablouri electrice, etc. Așa era atunci și cred că nu era rău pentru că la unii dintre noi li se de deschidea ”pofta” să devină lăcătuș, strungar, electrician sau tâmplar ceea ce nu era rău pentru că astăzi tocmai acești meseriași lipsesc societății. De fapt voiam să ajung la faptul că datorită acestei educații, românii care au primit-o se descurcă mai ușor să-și găsească ”orice” de muncă având în vedere că în majoritatea țărilor UE, populația cheamă un...meseriaș pentru a schimba un bec ars.
    • Like 0
    • @ Dorel Romica Palenciucc
      GabiC check icon
      Foarte adevarat;
      Intr-un condominium din Toronto- unde am stat- in vizita- la niste amici, ni -sa spus sa nu cumva s aschimbam vreun bec ca luam amenda de la administrator; E datoria lor si e platita din fee-ul de maintenance ( totusi- prietenul pe care-l vizitam mi-a spus ca - daca te muti la casa poti sa ti le faci singur- daca te pricepi- cu conditia executiilor la care nu ai acces ca persoana fizica- de ex-bransamente electrice, apa, canal, IT&C...)
      Mai greu cu adaptarea de la sistemul metric...
      • Like 1
  • Ghidul asta merge pentru atunci cand te decizi sa pleci definitiv si mai esti singur pe deasupra.. Eu cu sotia ne-am urcat in avion cu 2 trollere si 5000 de lei pe carduri, destinatia Dubai si 7 zile platite de firma la hotel cu mic dejun inclus. Atat. In 3 ani am construit de la 0 tot, casa inchiriata, mobilata, 2 masini (pentru ca transportul public nu e extins in toate zonele rezidentiale, nu pentru fitze), 2 pisici si tot nu ne consideram plecati definitiv. Cu cat iti faci mai multe planuri, cu atat e mai greu sa te desprinzi. Oricum, contextul e diferit, noi nu ne consideram plecati definitiv, n-am lasat buletinele la evidenta populatiei si stampila pe pasaport "domiciliu in strainatate".
    • Like 2
    • @ Radu Andrei Malica
      Ei au si cu copil.
      Si noi cu copil am plecat, si viata mea a acoperit si astea. Si multe altele...
      • Like 0
  • Un ghid de adaptare surprinzător de stenic.Vă felicit pentru acceptarea aventurii într-un paradoxal stil metodic...Deci, se poate !
    • Like 0


Îți recomandăm

Tinu Boșinceanu

„Plecarea în străinătate nu trebuie să fie un angajament pe viață, ca o căsătorie - eu sunt român în România sau eu am plecat și nu mă mai întorc înapoi. Societatea a devenit oricum mult mai fluidă și trebuie să privești obiectiv. Mi se pare că asta ar ajuta la întoarcerea mai multor oameni, care or să facă lucrurile mai bune. Și poveștile lor or să inspire”, crede Tinu Bosînceanu.

Citește mai mult

Mara Popescu

Mara Popescu este singura studentă româncă la medicină la King’s College din Londra, o pestigioasă instituție de învățământ. Este frumoasă, are 18 ani, e matură și echilibrată, este logică și structurată, ca și cum vârsta ei ar fi scrisă doar pe hârtie.

Citește mai mult