Nu știu cât îți mai amintești din lecția de atunci și nu știu cât am reușit să pun în cuvintele potrivite vârstei tale intențiile mele. Evident că astăzi găsesc că aș modifica, aș putea face mult mai bine ceea ce-am făcut atunci, dar privind retrospectiv am mulțumirea că așa, poate imperfect, ți-am creionat o bornă de avut în vedere pentru drumul tău.

Îl urmăresc zilnic să văd ce haine noi îmbracă depresia, anxietatea, la ce duce incapacitatea de a-și controla emoțiile sau ce declanșează acele schimbări de dispoziție ce par să influențeze starea întregii familii. foto: Profimedia

Sigur că e nevoie de reguli. E nevoie de reglementări, de educație digitală pentru părinți, profesori, politicieni și creatori de conținut și, mai ales, de instituții care aplică legea în mod real. Pentru că, la coada-cozii, adolescenții sunt cea mai mică problemă. Ei sunt doar cei care cresc într-o lume construită de noi, adulții. Și care, de cele mai multe ori, repetă ceea ce i-am învățat (teoria învățării sociale).

1. Sunt țări în lumea asta care au început să reglementeze accesul minorilor la rețelele sociale. În Australia, de pildă, adolescenții până în 16 ani au acces interzis pe orice rețea socială.

Noi, ca adulți, avem uneori impresia că adolescenții de astăzi sunt fundamental diferiți de cum am fost noi în acea etapă a vieții. În realitate, preocupările de bază ale adolescenței au rămas aceleași: identitatea – cine sunt eu și cum sunt eu în ochii celorlalți? – și sensul – încotro mă îndrept, ce pot și ce îmi doresc să devin? foto Profimedia

Intră încet, aproape pe vârfuri. Umerii trași, privirea lipită de podea, mâinile ascunse în buzunarele hanoracului. Lângă el, părintele. Tăcut, cu ochii obosiți, cu griji adunate în riduri adanci. Se așază pe scaun și, pentru câteva secunde, camera întreagă pare să respire în suspensie. — „Nu mai vorbește cu mine”, spune el, cu vocea scăzută. „Nu mai iese din cameră. Nici nu mai mănâncă cu noi. Am încercat tot, dar simt că îl pierd.” Foto: Profimedia

Am discutat mult cu tineri despre teoriile fraților Tate. Cred că cel mai tare m-a uimit să aflu că multora dintre ei li se pare fabulos că Andrew și Tristan își tatuează victimele cu numele lor, indicând astfel o formă de proprietate asupra femeii.

Răspunsul meu era întotdeauna „- Nu!”, după care venea sentința lor implacabilă: „- Ei, lasă, mai ai timp să te gândești”.

Poate că noi am făcut alegeri proaste, am fost expuși abuzurilor și riscurilor și le-am supraviețuit cu bine. Dar nu trebuie să ignorăm că astăzi a crescut viteza cu care un adolescent poate ajunge într-o situație fără ieșire. Nu putem să ne amăgim că dramele adolescenței sunt doar o iubire neîmpărtășită, un mesaj fără răspuns, o mahmureală. Nu au fost niciodată, acum cu atât mai puțin. Foto - Profimedia

Elena Dărăban este o adolescentă din Arad. (Foto: Rucsandra Cioc)