Intră încet, aproape pe vârfuri. Umerii trași, privirea lipită de podea, mâinile ascunse în buzunarele hanoracului. Lângă el, părintele. Tăcut, cu ochii obosiți, cu griji adunate în riduri adanci. Se așază pe scaun și, pentru câteva secunde, camera întreagă pare să respire în suspensie. — „Nu mai vorbește cu mine”, spune el, cu vocea scăzută. „Nu mai iese din cameră. Nici nu mai mănâncă cu noi. Am încercat tot, dar simt că îl pierd.” Foto: Profimedia

Am discutat mult cu tineri despre teoriile fraților Tate. Cred că cel mai tare m-a uimit să aflu că multora dintre ei li se pare fabulos că Andrew și Tristan își tatuează victimele cu numele lor, indicând astfel o formă de proprietate asupra femeii.

Răspunsul meu era întotdeauna „- Nu!”, după care venea sentința lor implacabilă: „- Ei, lasă, mai ai timp să te gândești”.

Poate că noi am făcut alegeri proaste, am fost expuși abuzurilor și riscurilor și le-am supraviețuit cu bine. Dar nu trebuie să ignorăm că astăzi a crescut viteza cu care un adolescent poate ajunge într-o situație fără ieșire. Nu putem să ne amăgim că dramele adolescenței sunt doar o iubire neîmpărtășită, un mesaj fără răspuns, o mahmureală. Nu au fost niciodată, acum cu atât mai puțin. Foto - Profimedia

Elena Dărăban este o adolescentă din Arad. (Foto: Rucsandra Cioc)

Suflete în căutare, adolescenții, trec azi (sau dintotdeauna?) prin stări ce le ascut sensibilățile, vulnerabilitățile, temerile… Cine se uită la ei, cine îi ajută, cine îi înțelege pe cei care cred că nu sunt văzuți, ajutați, înțeleși?