Cum am aflat de la o prietenă care lucrează „la stat” că eu, care muncesc „la privat”, sunt rupt de realitate

(Foto: Guliver/Getty Images)

Întȃlnirea cu persoane pe care nu le-am văzut de un timp a ȋnceput să devină izvor de surprize şi de lecţii de viaţă. Ajung să mă ȋntreb dacă obligaţiile cotidiene, ȋmpărţite ȋntre job, casă şi „cel năzdrăvan”, care nu mai lasă răgaz de reflecţie, dileme sau clipe de răgaz nu au ajuns să afecteze felul ȋn care ȋi percep pe oamenii ce aleargă pe lȃngă mine şi cu care ȋmi zȃmbesc, evident, aşa cum ne-a ȋnvăţat politeţea.

Pe M. o cunoscusem ȋn urmă cu ani buni ȋn instanţă, pe cȃnd era consilier juridic la o mare societate din oraş. Foarte combativă, fără a trece dincolo de limitele bunului-simţ, cu idei ȋndrăzneţe şi multă literatură juridică ȋnsuşită foarte bine, duşman declarat al imobilismului administraţiei pe care ȋl ȋnfiera cu aplomb.

Litigiul ce ne-a prilejuit ȋntȃlnirea se terminase ȋnainte de 2010. Drumurile noastre se mai intersectaseră o dată, ȋn urmă cu cȃţiva ani, şi m-a surprins dosarul imens ce dădea să-i rupă geanta. Se grăbea spre o negociere unde reprezenta un grup de societăţi cu un bun renume. Era la fel de ȋn vervă, deşi mi-a părut ȋnsărcinată, ȋnsă nu am avut răgazul să o ȋntreb fiindcă avea viteza vȃntului tăios din acea primăvară.

Iar zilele trecute era cȃt pe ce să dau peste ea cȃnd mă grăbeam să părăsesc incinta unei instituţii publice de unde ieşeam ȋntotdeauna val-vȃrtej cu nervii cȃt se poate de ȋntinşi. M-a luat calmă şi zȃmbitoare de braţ ȋntrebȃndu-mă unde mă grăbesc. I-am explicat că vorbeam cu pereţii dacă citam vreun text de lege sau vreo sentinţă ȋn care un judecător descȃlcise pe ȋnţelesul tuturor vreun ȋncurcat articol din legislaţia ce ȋi privea pe ocupanţii clădirii şi că, ȋn general, nu doreau să găsească soluţii problemelor complicate. Aşa că de-abia aşteptam să părăsesc acel loc al terorii.

„- Știi cum e la stat: salarii mici, mult de muncă, nu te trimite nimeni la traininguri…” mi-a răspuns.

Redevenit cerebral fiindcă nu e decent să transmiţi şi altora nervii tăi, mai ales unei doamne cochete şi cȃt se poate de echilibrate, cum mi se prezenta ea ȋn acea dimineaţă, am întrebat-o şi eu ce mai face, pentru cine se mai luptă prin instanţe. M-a privit senin, zȃmbind larg:

„- Pentru funcţionarii ăştia care te-au supărat pe tine.”

Am făcut impoliteţea să nu mă cenzurez şi să las uimirea să vorbească:

„- Tocmai tu, care dădeai de toţi pereţii cu de-ăştia ȋncremeniţi ȋn proiect?!”

Zȃmbetul i-a dispărut şi a mijit ochii. A tras aer ȋn piept şi mi-am dat seama că va urma o bătălie:

„- Păi tocmai că eu am dat de pereți mult mai mult decȃt tine cu cei ce mă enervau. Dar mi-am dat seama că dau cu unii de pereţi pentru alţii care nu sunt mai buni. Ţi se pare că unul care pune biciul pe alţii pentru a alerga e mai bun decȃt ăia ce se plimbă liniştiţi?”

A urmat o pledoarie energică, cu fraze tăioase, spuse ȋn viteză. Cuvintele ei aproape se transformau ȋn suliţe ce ȋmi ţinteau urechile. Că uneori luptăm pentru himere, că idealismul ei, care crezuse că oamenii cu initiaţivă vor schimba lumea, era folosit de şefii cărora le pica bine un cȃine de luptă, dar dacă se ȋntȃmpla să piardă vreun proces ȋi aruncau toate invectivele lumii.

Că, de fapt, şi ȋn companiile private doar se vorbeşte de meritocraţie, dar că un şef mai mare ȋşi promovează prietenii şefi mai mici, că un zȃmbet şi un decolteu nesimţit fac mai mult decȃt implicarea şi seriozitatea, că primeşti laude cȃnd munceşti ca boul, pardon, vaca, şi, dacă se ȋntȃmplă ca o zi să lipseşti fiindcă ai 39 febră, şi cineva tocmai dorea să termine o treabă să dea bine tocmai ȋn acea zi şi nu te avea la ȋndemȃnă se uita la tine ca la Dacia bună de dat la casat, că incompetenţa managerială şi lipsa planificării se acoperă cu alte şi alte taskuri date „sclavilor”, că s-a săturat să audă cȃt a crescut o organizaţie sau alta fiindcă a avut fraieri care au tras mai mult decȃt era omeneşte pentru cei ce pierdeau vremea la ţigară şi palavre, că atunci cȃnd ai un copil şi vrei două ore să fugi cu el la un vaccin se uită la tine cȃte o corporatistă căţărată pe scara ierarhică fiindcă ȋşi servea firma şi ȋn timpul pe care trebuia să şi-l dedice familiei (care familie că nu era ȋn stare să aibă nici o relaţie la distanţă?!). Că atȃta alergătură ne transformă ȋn roboţi, că… unde sunt plăcerile simple ale vieţii, cum ar fi să savurezi o cafea pe terasa biroului şi să admiri răsăritul...

Cȃnd s-a oprit, satisfăcută de discursul ei, mi-am dat seama că nu puteam să o salut şi să ȋmi văd de treburile mele fiindcă nu avea dreptate. Am ȋnceput să ȋi spun că ȋmi pare rău că nu a nimerit ȋntr-o companie aşa cum ar fi meritat, că progresul nu ȋnseamnă oameni care de-abia aşteaptă să treacă alea opt ore, că fără implicare la job, ȋn societate, ȋn familie, vor fi tot nemernici care ne vor conduce, că uite cum arată Teleormanul cu gȃndirea asta, că, lucrȃnd aşa, ne vom trezi ȋntr-o zi că banii nu ne mai ajung să plătim meditaţiile copiilor. Şi, pe măsură ce vorbeam, zȃmbetul ei ȋnflorea, iar eu îmi dădeam seama cȃt de bombastice sunau argumentele mele.

„- Tu cred că ești mai ȋn vȃrstă ca mine şi văd că tot cu copilării umbli. Am văzut pe facebook că ai şi tu un băiat. Nu ţi se pare că ar trebui să ȋl pui pe primul loc? Odată cu anii, şi energia te mai lasă. De principii te mai poţi lepăda fiindcă ele nu fac ziua de 26 de ore şi cȃnd ajungi rupt acasă cine mai face lecţii cu fiu-tu? Ti-au apărut şi nişte cearcăne de cȃnd nu ne-am mai văzut, spre binele tău sper că ţi-a făcut compania o asigurare privată…”

Ştiam că ea nu avea dreptate. Iar eu răspunsesem problemelor ei concrete apelȃnd la principii, ceea ce era greşit. Trebuie să le răspunzi cu fapte. Care mie nu ȋmi prea veneau acum ȋn minte fiindcă mă lovisem şi eu de tot ceea ce ea ȋmi spunea şi ȋmi doream şi eu meritocraţie, echitate şi colegialitate, lideri, nu şefi, timp pe care să mi-l dedic hobbyurilor, nu doar furat, cȃte zece minute ȋntre treburi.

M-a salutat şi a intrat ȋn clădirea pe care eu o uram. S-a ȋntors, ȋnsă, triumfătoare, şi mi-a aruncat un ultim croşeu:

„ - Apropo, scrii fain. Dacă nu ai fi aşa rupt de realitate, ar fi cu adevărat grozave textele tale!”

Am recunoscut ȋn gȃnd că retorica ei m-a ȋnvins. Doar că mie, după un asemenea knock-out, mi-a venit să zȃmbesc: nu pierdusem lupta cu mine ȋnsumi, aşa cum păţise ea. Cȃt mai credem că putem schimba ceva mai avem o luptă de dat. O luptă e o nouă şansă de izbȃndă.   

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp