Foto: Guliver Getty Images
Să faci sau nu copii?... aceasta-i întrebarea. Veche de când lumea. Vă scutesc de suspans: mă bucur azi din plin de o familie „tradițională" cu doi copii. Cam puțini, dacă e să ținem cont de aritmetica instinctului de conservare a speciei, însă nu sunt eu cel ce va salva omenirea de la extincție. Dar asta nu înseamnă că sunt împotriva celor care au hotărât că procrearea nu face parte din planul lor de viață.
De ce? Pentru că pe la treizeci de ani și eu gândeam și acționam ca ei. Și eu vedeam odraslele mai mult ca pe o piedică, decât o motivație. Ca urmare, îndrăznesc să spun că înțeleg ambele tabere, și pe cea „progresistă”, și pe cea „tradiționalistă". Apoi, îmi place să cred că nu fac parte dintre aceia care se simt îndreptățiți să le spună altora cum să-și trăiască viața. Mai mult, mi se pare chiar foarte dubios acela care-și dă cu părerea în public față de alegerile sau preferințele intime ale altcuiva. De exemplu cele sexuale. De ce spun „dubios”? Fiindcă respectivul ridică dubii vizavi de înțelegerea resorturilor propriei sale vieți, darmite ale vieților altora.
Așa că, din motive de minimă decență, am să scriu despre mine, nu despre ce trebuie să facă alții. Cum s-a întâmplat să trec dintr-o tabără în alta? Hai să fac un pic de arheologie personală... Am avut o copilărie dificilă, care m-a făcut să privesc cu neîncredere căsătoria. O priveam ca pe o instituție anacronică, inadecvată – ce putea ieși din asta? În cel mai bun caz, o singurătate în doi sau mai mulți, dacă adăugăm și copiii. Cel mai probabil, o viață la limita abuzului psihic sau fizic, certuri, alcool... Cam ce văzusem la ai mei. Nici nu prea aveam alt element de comparație.
Ca atare, m-am îndreptat spre o relație relativ stabilă, de tip „progresist” cu o colegă din facultate. Relație care a durat peste zece ani, fără copii, cu focus pe carieră. Ce am obținut? Salarii mari, o locuință pe care o foloseam mai mult pe post de hotel, recunoaștere profesională când și când. Și două pisici.
Ce m-a schimbat? Ce m-a făcut să nu mai fiu satisfăcut de ceea ce aveam și, în schimb, să-mi doresc copii? Păi, am dat faliment emoțional. Asemeni unui afacerist care-și investește capitalul în afaceri care nu-i întorc niciun venit, și eu investeam afectiv în activități care nu-mi întorceau nimic sufletește. Mă consumam ca timp și energie pentru carieră, proiecte, obiective, lucruri care prin natura lor fictivă sunt incapabile să-ți dea un răspuns emoțional. Puneam suflet, primeam bani. Într-o notă mai melodramatică, faustiană, pot spune că-mi vindeam sufletul. Până când n-am mai avut de unde. Până când economia asta afectivă m-a secătuit. Abia atunci am început să înțeleg că emoție poți primi doar din partea unei persoane. Fizice, nu juridice. Și atunci am început să-mi doresc copii, atunci m-am transformat din „progresist” în „tradiționalist”.
Asta nu înseamnă că îi condamn cumva pe ceilalți. Înțeleg că oferta și nevoia de afecțiune sunt diferite de la om la om și variază în timp. Sunt oameni care își doresc afecțiune, dar pot oferi foarte puțină – aceia își iau de obicei un animal de companie. La fel, există oameni care pot oferi mai multa afecțiune decât primesc – aceia își doresc și, dacă pot, fac copii. Și eventual, își mai iau și un animal de companie. Fiecăruia cum i-e dat prin genetică, educație și mediul în care trăiește. Pentru că, dacă privim la nivel global, demografia pare în relație de inversă proporționalitate cu nivelul de educație, ceea ce nu e foarte vesel pe termen lung. Ar fi interesantă o asemenea statistică și la nivel național.
E adevărat că, dacă nu „creștem și ne înmulțim” alternativa e extincția. Dar, pe de altă parte, nu putem transforma procrearea într-un imperativ moral, fără a crește porția de nefericire pe cap de pământean. Indiferent de cifre, fiecare e liber să opteze la un moment dat pentru o formulă pe măsura puterilor sale. Tot așa cum e liber ca în alt moment al vieții să își schimbe opțiunea.
Recunosc că tranziția dintr-o tabără în alta nu a fost nici simplă, nici ușoară. A durat ceva, timp în care am avut parte uneori de regrete și remușcări. Am avut de înfruntat dezacordul colegilor atunci când puneam familia înaintea proiectului. Pentru că da, să știi, nu managerii sunt de blamat pentru cultura organizației, ci fix colegii tăi. Managerii nu fac altceva decât să o cultive spre a profita. Colegii tăi, pe care îi faci să se simtă vinovați că-și neglijează familiile pentru carieră, pe care-i faci indirect responsabili de eșecurile din viața lor personală. Crezi că dacă și-ar pune fiecare angajat interesul personal mai presus de cel profesional, ar falimenta compania?
Cât privește părerea colectivului, ea valorează mai nimic în fața naturii. Era o vreme când majoritatea oamenilor credea că soarele se învârte în jurul pământului. Sau că pământul e plat. Chiar și azi, dacă ești ignorant, ai putea să crezi asta. Ei, și? S-a schimbat lumea cu ceva? E adevărat că ignorantul e greu de convins și de cele mai multe ori nici nu merită efortul. El scoate doar nasul din casa și-ți spune: vezi, pământul e plat. Ca să-l convingi că e rotund, ar trebui să-l iei de mână să-i faceți împreună ocolul. Chiar merită?
Nimeni nu are contract cu moartea, când să vină să-l ia, deci ceea ce este cu adevărat important se întâmplă aici și acum. Nu trebuie să mă crezi pe cuvânt, citește și tu câteva gânduri ale celor ce au fost loviți pe neașteptate de o boală incurabilă. Așa că uită de gura lumii și ia decizia cu care să poți dormi la noapte. Și lasă-i pe ceilalți, cei care nu mai pot de grija ta, să aibă insomnii.
___
Articol apărut pe blogul autorului www.pintea.me
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Cea mai buna cale spre fericire ( sau macar spre evitarea nefericirii ) este acceptarea faptului ca suntem determinati genetic pentru un anumit mod de viata care include si familia si copiii. Am spus "determinati genetic" pentru a nu deranja "inteligenta" ateilor spunand ca suntem creati pentru fericire ( daca respectam cateva reguli simple numite "porunci" ).
Orice "fentare" a naturii umane se va plati cu nefericire - un pret foarte mare.
Mai putin ciudata, dar tot falsa, este credinta ca un "rand ingrosat" are mai multa dreptate dacat un rand mai subtire. Marxismul ne-a aratat noua ca "masele fac istoria" ca, nu-i asa, sunt mai groase decat individul, fie el si genial. Neomarxismul este tot cu masele, tot cu diplome luate pe "repede inainte" si tot cu iluzia ca "stim noi mai bine".
Este fals ca analfabetii ceausisti de ieri erau plini de diplome si se considerau geniali desi aveau dificultati de vorbire si singura lor legatura cu stiinta era ca Ceauseasca facuse curat intr-un laborator de chimie ?
Nu este adevarat ca nulitatile neomarxiste de azi se lauda cu masterate si, doctorate facute de profesori neomarxisti slugarnici si "conduse" de aceiasi profesori ? Spun neomarxisti pentru ca daca ar fi crestini ar refuza furtul si slava desarta.
Ce nu se potriveste cu realitatea ?
Si de unde ideea ca ateii ar fi minoritari cand U.E. a refuzat sa treaca in documentele oficiale adevarul ca civilizatia europeana are la baza morala crestina - nu s-a votat cu o majoritate neomarxista ?
Este in concordanta cu invataturile religiei tale?
Ce legatura exista intre ateism si dorinta de a avea copii? Ori intre religie si dorinta de a avea copii?
Articolul era STRICT despre motivele care pot determina dorinta de a procrea.
Nu despre religie-ateism, cautarea fericirii (in orice varianta posibila), etc.