Foto: Guliver Getty Images
Pornesc din start acest articol cu mențiunea că eu am copii. Doi chiar, suntem bine, sănătoși, mulțumim frumos. Am înțeles deja destul de multe despre ce-nseamnă viața cu copii, cel puțin până la un punct. Știu bucuriile incomensurabile, știu la fel de bine și sacrificiile sau neajunsurile sau părțile mai puțin bune. Știu, din punctul meu de vedere, că toate părțile rele pălesc în fața celor bune. Văd cum înclină balanța, îmi dă cu plus toată afacerea asta cu copiii.
„Cum adică să nu faci copii? Cine a mai pomenit așa ceva?!”
Nu sunt însă toți ca mine sau ca noi, cei crescuți în spiritul familiei clasice (dar nu tradiționale!), cei crescuți în epoca în care a avea un loc de muncă, o casă și un copil era tot ce contează. Nimeni nu se gândea pe atunci la aspirații, la carieră, la visuri. Cariera însemna în cel mai bun caz un loc sigur de muncă, așa cum mai toate păreau pe vremuri. Dacă eram cuminți și vorbeam în șoaptă, dacă nu supăram pe nimeni, totul era în regulă. Trăim însă alte timpuri, cu libertăți de neimaginat în trecut și cu voce.
Îndrăznim să credem altfel decât bunicii sau părinții noștri. Îndrăznim să ne gândim la noi și ne vedem pe noi în altă lumină. Nu ne vedem împliniți de un simplu job. Clasica formulă a unei familii cu doi copii nu ne mai mulțumește pe mulți dintre noi. Sunt, printre noi, umblă liberi, oameni care nu-și doresc nici în ruptul capului copii. Ai zice, la început, că nu le-a venit mintea la cap, că nu știu ce vor, că vor poate doar să-și prelungească tinerețile fără complicații. Poate chiar așa e, pentru unii.
Sunt cupluri cărora le este foarte bine așa. Sunt cei blamați de societate ca niște paria, deși n-au făcut niciun rău nimănui. Cei fără de moștenitori. Cei care n-au înțeles sensul vieții. Cum adică, să pui un preț mai mare pe un câine sau pe o pisică? Cum poate asta suplini un copil? Cine duce numele tău mai departe? Cine a mai pomenit așa ceva?!
„Aud foarte des întrebarea asta și de fiecare dată mă irită.”
Se numește Dana și are 31 de ani. Dana are o relație stabilă de 6 ani și nu-și dorește copii. Pe Dana o întreabă foarte des prieteni, cunoscuți, rude, când are de gând să-și bage mințile-n cap și să facă și ea un copil. „Uite, trece vremea, îmi zic. Aud foarte des întrebarea asta și de fiecare dată mă irită. Atât cât pot, evit să răspund, nu e treaba nimănui decât a mea. Mi se pare ca o violare a intimității.” Și vremea trece. Prietenii de vârsta ei au deja familii. Are și ea familia ei, are un partener iubitor alături cu care împarte o mică afacere și dragostea pentru animale. Dana iubește copiii, chiar dacă nu vrea să-i aibă pe ai ei.
„Te gândești mereu doar la tine!”
Am întrebat-o ce o deranjează cel mai tare din reacțiile celor din jur. Dar mai ales cum a ajuns la această decizie. „Te gândești mereu doar la tine e placa pe care o aud de fiecare dată când merg acasă la mama, chiar dacă uneori pare că s-a împăcat și ea cu gândul că nu va fi bunică. Cred că după divorțul alor mei am decis că nu vreau copii și nici nu vreau să mă căsătoresc. O fi o traumă acolo, n-o fi, dar adevărul e că niciodată nu m-am văzut mireasă, așa cum cred că majoritatea fetelor se visează.”
Ca Dana sunt mulți tinerii din ziua de azi. Ei da, au mai pomenit așa ceva și este foarte bine să fie și așa. Cred că este, sau ar trebui să fie, un echilibru în toate. Prefer oricând un cuplu fără copii, cu sau fără câini și pisici, unei familii tradiționale sau nu, care-și crește copiii fără empatie și înțelegere, dar cu multă obediență și rigiditate. Prefer oricând un el și o ea care se înțeleg și se respectă reciproc fără să procreeze, în locul unei femei bătute ocazional de soț, care crește un băiat care-și va bate la rândul lui ocazional soția, pentru că așa a văzut acasă. Prefer oricând oameni care oferă afecțiune, lor sau animalelor lor, în locul celor forțați de societate să facă copii și să-i crească cu supunerea palmei din dotare, în cel mai bun și fericit caz. Prefer oricând oameni fericiți, căci ei vor reuși să ofere la rândul lor fericire înapoi.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
P.s. In articol se face o paralela intre 2 categorii foarte diferite de oameni: cei care fac copii constransi de societate (care nu pot avea multe circumvolutiuni in dotare, ci doar dictonul "asa se face|" ) si cei care gandesc alegerile importante din viata, in speta Dana noastra. Care pare ca are niste judecati in cap... Dar, o intreb: daca cineva ar decide pentru ea sa-i dea un copil si ar trai aceasta experienta, are certitudinea ca ar gandi la fel apoi?
nu au fost nici prea bogati, nici prea inteligenti, si sunt sigur ca si ei s-au gandit cel putin o data ca ar fi fost mai bine sa nu ma faca nici pe mine, nici pe sor-mea, care e cu 5 ani mai mare.
acum, ea are 4 copii, eu niciunul. dar am caine, pisica, hamsteri. am mereu timp sa plec in vacante, daca vreau imi iau si cainele, daca nu, am cui sa i-l las pentru ca, cumva, am reusit sa imi educ cainele mai bine decat isi educa multi oameni copiii...imi permit si toate micile excentricitati, nu cer nimic de la nimeni si nici nu mi se ofera vreodata ceva fara sa depun un minim de efort.
sa fac copii ca sa ce? ca oricat de bine mi-as creste eu copilul, sa fie nevoit sa creasca intr-o lume in care sunt toti copiii ceilalti, crescuti prost de voi? in lumea asta din ce in ce mai urata si prapastioasa? unde poate la un moment dat nu va mai fi deloc placut sa traiesti in piele de caucazian? nu cred ca viitorul este indeajuns de optimist incat sa merite sa condamn pe cineva la a-l trai. e treaba voastra daca sunteti atat de iresposabili sa o faceti, asa cum eu va reprosez chestiile astea, nu cred ca aveti dreptul sa imi reprosati alegerile.
live and let live, how about that?!
Dana are dreptul sa aleaga cum simte si nu ar trebui sa devina problema de dezbatere pentru nimeni.
Ceea ce nu stie Dana, este motivul pentru care ea are aceasta opinie vis-a-vis de copii. Pur si simplu nu s-a intrebat niciodata, de ce crede ea ca nu vrea copii in conditiile in care omenirea este programata genetic sa perpetueze specia. Intrebarea e de ce a ajuns ea sa desconsidere o nevoie de baza a speciei?
Argumentele traditionale "intra si tu in randul lumii" sau "vei regreta mai tarziu" nu fac decat sa amplifice, in mintea Danei, faptul ca oamenii din jurul ei pur si simplu nu o inteleg. Despartirea parintilor (Fara sa minimizez impactul emotional pe care un asemenea eveniment il are) este degraba o scuza, si efectul ar fi trebuit sa fie invers, astfel incat Dana sa le ofere copiilor ei ceva ce ea nu a primit.
Este Dana defecta? Nu! In nici un caz. De fapt Dana este extrem de functionala si coerenta. Ar putea fi Dana "bolnava"? In masura in care definim termenul de "boala" la ceva ce ne afecteaza pe fiecare dintre noi in 2017, da. Iata si argumentatia.
Boala moderna de care suferim toti se observa cu ochiul liber. Simptomele vizibile sunt: "sunt ocupat", "am treaba", "n-am timp". Societatea moderna, in special cei de aprox 30-40 de ani s-au concentrat foarte tare pe cariera/business. Intelegem de ce: venim din familii si vremuri in care nu exista neaaparat o corelatie intre munca depusa si recompensa primita. Asa ca oamenii au inceput sa traga tare de ei, si rezultatele au inceput sa apara, au tras mai tare, a fost si mai bine.
Eu inca imi amintesc de perioada in care era cool sa stai 36 de ore la birou, legate. Foarte usor am creat singuri o dependenta de "am multa treaba" si "n-am timp". In 2017, in Romania, daca ai timp ti se pare chiar tie ca esti inutil, si ca nu faci destule. Drept urmare vei cauta sa "mai faci ceva", sa "fii si mai productiv". E un cerc vicios in care victima sigura este absolut tot timpul dar si tot spatiul mental pe care un individ il are disponibil. Fara sa vrem sa recunoastem, organismul nostru incaseaza toate loviturile.
In contextul in care facem cu totii tot posibilul sa ne ocupam atat timpul cat si tot spatiul mental, incepem sa ne neglijam. E inevitabil: dormi mai putin, mananci pe apucate si ce-ti vine cel mai repede la indemana, te intalnesti cu familia/prietenii doar daca iti planifici cu 1 luna inainte si doar daca intre timp nu apare ceva mai important cum ar fi un task, un deadline, o sedinta, o delegatie.
Traiesti pe adrenalina: "aoleu traficul", "aoleu sedinta", "aoleu evaluarea", "aoleu deadline-ul", "aoleu, clientul", "aoleu seful", "aoleu ziua prietenilor" , "aoleu sora/fratele/mama/tata" , "aoleu rata la casa", "aoleu rata la masina", "aoleu excursia" , "aoleu concediu" , "aoleu profilul meu de facebook". Toate cele de mai sus sunt stari auto-induse, si de cele mai multe ori alegem aproape constient sa ni le auto-inoculam. Cat mai cronic cu putinta.
Aceste ganduri ne tin constant nivelul de adrenalina ridicat. Zi de zi, ora de ora, de cand ne ridicam din pat pana cand inchidem ultimul slide, si impreuna cu el si ochii.
Este dovedit stiintific ca organismul pe adrenalina crede ca este intr-o lupta continua de supravietuire. Suntem programati genetic sa nu putem sa luam in considerare sa propagam specia daca simtim conditii ostile. Da, organismul nostru crede ca viata este foarte ostila daca el e nevoit sa stea tot timpul pe adrenalina. Daca organismul este constant intr-o stare de alerta pentru supravietuire, este pentru ca probabil viata pe pamant e in pericol (basic "nature logic"). Stim si validarea: natalitatea in timpul razboaielor e cea mai mica.
2 feluri de experiente prin care Dana si multi asemenea ei trec se imbina perfect:
1. Datorita nevoii/presiunii autoinduse de a-si ocupa timpul, inevitabil se neglijaza intr-un fel sau altul: Nu doarme, nu mananca, sau mananca aiurea, sport sau activitati sanatoase prea rar sa conteze. Daca se neglijaza probabil subconstientul lucreaza spre "daca nu pot sa am grija de mine, ce sens are sa mai aduc pe lume un copil? Sa nu pot sa am grija nici de el nici de mine in acelasi timp?"
2. Organismul in alerta 7 zile din 7 (nu sunt nici biochimist nici medic, am citit niste studii) isi autoinhiba functiile reproductive. (Asa apar si bolile sau disfunctiile de reproducere).
In acest context, este absolut firesc ca Dana sa creada cu toata fiinta ei ca nu vrea copii, sau ca nu vrea o familie. Asta pentru ca organismul ii transmite, in subconstient ca n-are nici un sens sa faca toate astea daca oricum "viata pe pamant", in acceptiune ei, e in mare pericol. (repet: acesta este efectul advers al excesului de adrenalina, si nu un gand constient al Danei).
Dana greseste? Nu. Absolut deloc. Dana este foarte convinsa de ce spune. Simte organic fiecare cuvant atunci cand spune "nu vreau copii sau familie". E corect sa creada ca oamenii din jurul ei nu o inteleg? Absolut, pentru ca oamenii din jurul ei chiar nu o inteleg! Iar marea majoritate nu pot nici ei sa inteleaga.
Dana nu reuseste sa vada "a bigger picture", dincolo de chinuri, task-uri, to-do-uri si stres. Ea nu are perspectiva faptului ca inlantuirea de evenimente care o fac pe ea sa renunte la bucuria copiilor si confortul familiei sunt complet auto-induse. Si nu e vina ei. E o vina colectiva, a noastra a tuturor.
Dana are nevoie de un alt fel de ajutor, unul de care cred ca avem nevoie cu totii in timpurile astea. Nu cunosc solutia. N-am gasit-o nici pentru mine. Dar cred ca primul pas e constientizarea.
Norocul meu este ca eu sunt tatic, recent. Multumesc sotiei si "universului" ca imprejurarile aproape m-au fortat sa fiu tatic. In prima etapa organismul meu a trecut printr-un sevraj catastrofal: depresie, anxietate, lipsa de apetit, lipsa de chef de viata, frustrare ,nervi, nemultumire, furie! Organismul meu a facut tot posibilul sa se opuna starii de "tatic". Pentru ca am petrecut 32 de ani din viata programandu-l, zi de zi, sa creada, in fiecare zi, ca e in pericol de supravietuire.
Stresul pare ca va decima populatia planetei mai tare decat orice boala din istorie. Si n-avem vaccin!