Foto: Thankful Photography / Alamy / Alamy / Profimedia
De când mă știu, fac parte în mod tacit dintr-un club fără prestanță: oamenii luați de buni. Taken for granted, spune, mai exact, englezul. „Desigurii” anonimi, fără pretenții, incluși automat în categoria „se subînțelege“: că vor face exact ce trebuie, vor găsi soluția cea mai bună, vor crea oportunități şi relații, vor sări în ajutor fără ezitare, trecând în plan secundar circumstanțele personale. Înotând în valul copiilor educați mai degrabă să le facă pe plac altora decât să țină cont de propriile dorințe, am o lungă tradiție în a îngroșa rândurile adulților de la care se aşteaptă investiții de timp, răbdare, energie și relații personale pentru ca lucrurile să meargă strună pentru alții. Dacă aș avea un galben pentru fiecare moment în care am auzit se gândește repede Viorela la ceva, aș trona precum o cloșcă versată din poveștile copilăriei în vârful unui cuib de aur. La început, poate că a fost un leitmotiv măgulitor, o mângâiere înșelătoare a propriului ego; după un timp însă, a devenit un refren obositor, pe care l-am fredonat complice până la propria epuizare.
Disponibilitatea de a satisface toate așteptările, mai ales pe cele apărute peste noapte, poate deveni un drog periculos. Uneori mă gândesc că degeaba am absolvit şcoli cu distincție, dacă nu am învăţat nişte lecții elementare: a spune NU fără frica de a dezamăgi, a stabili limite profesionale şi sociale cu acea fermitate sănătoasă pe care o admir în ceilalți. Experții în branding personal ar putea numi această situație un eşec de poziționare. Specialiştii în retorică motivațională ar putea găsi ceva mai dulceag-simbolic: drumul iniţiatic al autocunoaşterii. Pentru o fată din toporul psihologiei, întregul proces de învățare a silabei profetice „nu” gravitează în jurul unei verigi-lipsă în procesul de evoluție socioemoțională: de la un ego cu un instinct de conservare labil, la un Eu cu o conştiință mai evoluată a propriilor năzuințe şi limite. Înțeleg nevoia citatelor care propovăduiesc că „nu există nu se poate”, mai ales într-o societate cu un folclor glorificat al resemnării şi al neputinței, dar, la nivel emoțional, un NU sănătos se poate transforma într-un adevărat catharsis: o purificare îndelung amânată de oamenii cu cerințe şi orgolii prea mari, care iau de bune, fără niciun scrupul, abilitățile şi talentul celor din jur.
„Când postezi ceva, spui foarte des mulțumesc!”, mi-a atras atenția un prieten vechi când am schimbat urări de sărbători. „Poate că, îmbătrânind, am încetat să cred că viața mi se cuvine”, i-am răspuns în grabă, de dragul conversației şi al vremurilor trecute. Pe prietenii vechi, care te cunosc de când visurile se fredonau cu ochii deschişi sub ploi torențiale, nu poți să-i expediezi cu argumente pripite. „Sau poate că simți nevoia să întinerești lângă altfel de oameni.” Câteodată, un prieten bun poate să te cunoască şi să te înțeleagă mai bine decât ai fi sperat vreodată, chiar ṣi de la sute de kilometri depărtare.
Când m-am luat la o tură de introspecție, întrebându-mă cum de am devenit un clişeu de personaj care spune „mulțumesc” cu fiecare ocazie care se iveşte, am descoperit mustind în mine o dorință de a da credit întâlnirilor şi oamenilor care mă scot din cotidianul apăsător, de a valida creatorii de normalitate şi firesc pe care îi luăm de buni, de a spune NU tuturor oamenilor-angoasă care îmi invadează spațiul personal. Dincolo de o modă socială, simplul obicei de a te opri să spui un sincer „mulțumesc” poate deschide drumul spre o viață mai puţin complicată: îți face implicit ordine în priorități, aspirații, oameni şi dileme. Când ştii pentru ce eşti recunoscător, înțelegi mai bine din ce aluat eşti plămădit, în ce companie vrei să dospeşti şi, mai ales, lângă cine vrei să întinereşti odată ce te-ai copt suficient la focul vieții.
În spiritul acestui obicei care mi-a fost revelat de sărbători, îndrăznesc să închei cu un „mulțumesc” pentru toate rândurile în care m-ați citit de-a lungul timpului – cu fiecare rând, demonii solitudinii şi ai nesiguranței s-au estompat caraghioşi şi neputincioşi în noaptea temerilor noastre.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Eu, de exemplu, am fost tot timpul săritor. Și nu a fost nicio surpriză când big boss a venit să ne anunțe că 300 dintre noi vor părăsi fabrica în care lucram, iar eu nu eram pe listă. Să fii săritor nu cred că e legat de propriul ego, ci mai degrabă de a arăta celor din jur că se pot baza pe tine. Însă este o linie fină între respectul acordat celui care sare mereu când e solicitat și a fi luat de fraier.
Pentru că, așa cum spuneam, trebuie să fie o limită în toate. La fel de ușor cum spunem "Mulțumesc" învățăm, cu timpul, să spunem și "Mulțumesc, dar nu mulțumesc", în momentul în care coarda se întinde prea tare.