Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de nouă ani Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

După 25 de ani. Clujul, atunci şi acum. Confesiunea unui „mușchetar” venetic

Cluj - UNTOLD

Foto: Inquam Photos / Simion Sebastian Tataru

Am plecat din Cluj în 1998, lăsând în urmă un oraş cu clădirile spoite pentru ochii superficiali ai lumii şi băncile văcsite în culorile tricolorului, ca să-ți poți aşeza patriotic dosul fredonând liniştit “noi suntem români”. Am plecat să fac Teatrologie la Bucureşti din “oraşul în care nu se întâmpla nimic”, cum îmi denumisem Clujul copilăriei cu aroganța frustă a tinereții, spre disperarea rudelor şi prietenilor care se simțeau trădați pentru o mână de “mitici”. La Bucureşti, am învățat într-un timp record toate bancurile cu ardeleni şi cu Funar, “primarul-vedetă” al țării, ăl de ne explica cum vecina mea Melinda sau prietenul meu Toma o să ne fure Ardealul de sub picioare, ca nişte scamatori iscusiți care îți trag brusc preșul de sub tălpile tradiționale. No, tulai Doamne, nici la 19 ani nu puteam cumpăra asemenea langoşi! (Trebuie însă să recunosc că imaginea lui Toma gonind cu statuia lui Avram Iancu în cârcă spre vama din Borş mi-a ținut adesea companie în lungile ore de navetă spre Bucureşti.)

O fi pârdalnica de vârstă care înaintează implacabilă, dar în ultimul an, de fiecare dată când am revenit acasă, m-am întrebat dacă aş fi plecat din Clujul lui 2023, acest oraş viu şi schimbat, care nu mai are nicio legătură cu floşterul retrograd al adolescenței mele. Oraşul în care mii de oameni din Mănăṣtur au coborât dealul spre centru scandând Joş Ceauşescu! Oraşul în care Matei Corvin a fost înconjurat ani de zile de bişnițarii care vindeau mărci şi dolari în aer liber. Oraşul în care ortodocşii şi greco-catolicii se băteau în biserică, sub ochii îndurători ai Domnului şi sub privirile noastre înfiorate. Oraşul în care s-au inventat Tiff, Electric şi Untold, ca să moară de oftică şi năduf Capitala. Oraşul care dă cele mai mari chirii şi cele mai bune glume din imobiliare. Oraşul din care acum toată lumea mă întreabă mirată de ce am plecat.

De ce am plecat?! Ca să număr la fiecare revenire vecini şi părinți care s-au dus ca fire de praf scuturate de pe umărul timpului? Ca să bat de fiecare dată străzile pietruite cu amintiri ca un somnambul dornic să mai viseze o dată? De ce am plecat?! După patru zile de tinerețe regăsită la Untold (numai cu apă plată!), tot ce pot da este un clişeu vrednic de un promo pentru un film independent difuzat pe ecranul memoriei: poate că nu am plecat, de fapt, niciodată. A trebuit să mă prindă o ploaie bestială la scena Retro, singură, ca să pot aprofunda, suspendată între vârste, milioanele de dileme ale dezrădăcinaților care suntem unii dintre noi, căutându-ne locul, sensul şi identitatea prin regiuni sau lumi departe de casă.

„M-au pus lângă scena Nostalgia”, a mustăcit mucalit Florin Negruțiu când ne-am întâlnit în Parcul Mare din Cluj. Deşi detest să trăiesc în trecut, am trecut duminică, după concertul Vama, la o extra doză de nostalgie şi fantezie retro. Cred că spiritul lui Kurt Cobain a trimis ploaia când am început să dănțuiesc ca apucata pe Coco Jambo, în spatele unui grup format dintr-un francez, un mexican şi câțiva italieni care tocmai încinseseră o horă pe refrenul “dacă pleci, ia-mă ṣi pe mine”.

Îți recomandăm

În urmă cu mulți ani, am plecat din Cluj, dar nu m-am luat cu totul. Am lăsat părinți, prieteni şi amintiri care au bunul obicei să-mi viziteze sufletul de fiecare dată când mă întreb dezorientată ce naiba am făcut cu mine. La Untold ne-am reunit trei generații pentru patru băieți care îşi pot imagina dragoni, într-o lume cu multe bestii fără poezie. În Clujul desuet de altădată, pe care l-am părăsit fără să mă uit înapoi. După 25 de ani departe de casă, mă simt ca un muşchetar venetic, cu memoria, tinerețea şi speranțele mereu în gardă, ca să mă pot bucura cum se cuvine de oraşul meu care a renăscut în poveşti în care tricolorul se poartă firesc pe umeri, lângă alte steaguri din lumea întreagă. Muzica, cu toate controversele ei gheboase, ne guvernează mult mai bine decât toată politica dubioasă pe care, în mod paradoxal, o tolerăm cu mai multă deschidere.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

”Cravata galbenă”

”Cravata galbenă”, filmul regizat de Serge Ioan Celebidachi, fiul marelui dirijor, Sergiu Celibidache, este o biografie cinematografică și, în același timp, o confesiune; o ”partitură” a memoriei naționale scrisă cu ”notele” unui destin încercat. Dincolo de cronologia unei vieți extraordinare, filmul este o introspecție despre libertate și identitate și despre România care a dăruit lumii figuri emblematice și genii; dar pe care nu a prea știut să le păstreze acasă.

Citește mai mult

Transformare digitală

Digitalizarea în România avansează cu viteze diferite în sectorul public și cel privat. Firmele private în special din industriile bancară, sănătate sau retail au fost forțate de împrejurări concurența acerbă să se transforme digital, dar instituțiile de stat sunt încă prinse în inerția birocrației și lipsa de viziune strategică. În mediul privat, digitalizarea nu mai este un moft, ci o necesitate pentru scalare și eficiență. În sistemul public lipsa bugetelor multianuale și absența ownership-ului fac implementarea proiectelor de IT un proces greoi sau chiar eșuează (foto: Shutterstock).

Citește mai mult