(Foto: Facebook/ Wargha Enayati)
Am crescut în Frankfurt, un oraș german, ca un copil răsfățat care a fost privilegiat să primească o educație germană cu influențe puternic orientale de la părinții mei. În Germania acelor ani era un fenomen să ai un copil care crește cu două limbi străine în casă (acum copiii mei știu 5 limbi străine).
Cu tatăl medic ginecolog renumit în oraș, mi-am dorit să calc pe urmele lui, dar admiterea la medicină era extrem de grea și abia cu un noroc chior am fost acceptat în 1983 la Facultatea de Medicină din Regensburg.
Probabil sunt un fenoment unic (și modest) ca un student la medicină care nu are nicio legătură cu România să își lase studiile în Germania, unde se chinuise să intre și muncise 3 ani pentru asta, ca să vină în România.
Să ajungă într-o țară în care a pierdut un an de zile ca să învețe limba română, unde facultatea de medicină nu era recunoscută în vest, unde nu cunoșteam pe nimeni, unde nu găseam hârtie igienică, unde totul era gri, fără familie, cu mâncare puțină, unde trebuia să fiu atent ce vorbesc, unde oamenii erau într-o altă lume, ducându-mă 100 de ani înapoi, într-o țară despre care cei din Europa nici nu știau exact unde e. Și iată-mă, în septembrie 1983, ajungând la Suceava în cămin la Institutul Emil Bodnăraș cu mama mea, într-o cameră plină de praf, cu patru saltele murdare în care am început să facem curat.
Chiar dacă pe mama o bufnea plânsul, încerca totuși să se abțină să nu simt eu cât era de șocată de ceea ce vedea acolo.
Zilele acelea am făcut o excursie spre granița cu Ucraina unde ne-am trezit noi să fim marii curajoși și să facem poze. Imediat am fost înconjurați de miliție. A fost prima experiență a mea de vest-german de contact direct cu comunismul. M-am speriat și am aruncat filmul din aparat.
Anul acela număram zilele să vină iarna să mă întorc în vacanță la părinții mei.
Apoi a venit moment transferului la Cluj, unde altă mirare: limba românească învățată la Suceava suna altfel în Ardeal. Așa că a trebuit să mă obișnuiesc cu acel stil iar la scurt timp, fiind și Baha”i, am fost pus sub urmărire de către securitatea vremii, pentru „spionaj vest-german”. A început supravegherea și, pe rând, toți prietenii mei erau chemați să vorbească despre mine. Am fost la CNSAS să îmi văd dosarul, în fine, e un subiect pe care nici nu vreau să mi-l mai amintesc...
Cu toate astea, acei ani au fost minunați. Cu prietenul meu din Germania făceam cele mai tari chefuri, eram cu toții egali, studenți români, străini... Eu am vrut să leg comunitatea mereu și, de-a lungul anilor, relațiile cu românii au devenit extrem de apropiate, noi aveam încredere în colegii români, deși ei ne vedeau ca pe niște extratereștri.
Au fost cei mai frumoși ani din viața mea, îmi amintesc stagiul de la Medicală 1 cu profesorul Kaufman, cu cercul său științific în care eram coleg cu Raed Arafat. Plecările cu studenții la Mănsel, unde profesorul avea o casă, locul pe care noi îl numeam Elveția noastră, care pentru mine și astăzi reprezintă motiv de vizitat măcar o dată la doi ani.
La plecarea din Cluj, în 1991, ajunsesem să mă salut cu toată lumea pe stradă.
Și atunci, imediat după Revoluție, am luat decizia să părăsesc Clujul, să vin la București, decizie pe care inițial am regretat-o, dar acum realizez că a fost ceea ce trebuia pentru mine.
La București am început totul de la zero, specialitatea de cardiologie la Fundeni, mă întrețineam însă din imobiliare – vindeam-cumpăram apartamente.
În 1995, din pur entuziasm tineresc am deschis cabinetul de cardiologie pe care după 20 de ani l-am vândut ca Rețeaua Privată Regina Maria, influențând tot sistemul medical din România.
În 1996 am devenit medicul Ambasadei Germaniei la București, medicul companiei Lufthansa ș.a.m.d.
La un moment dat, am fost „obligat” să iau cetățenia română, la începutul anilor 2000, pentru că altfel nu mai puteam profesa. Și am devenit român cu acte-n regulă.
Acum, după 35 de ani, toți cei trei copii ai mei au crescut aici și studiază aici, inclusiv facultățile. Atât eu, cât și soția mea, născută în Franța și crescută în Congo Brazzaville, am reușit să „le spălăm creierul” să le placă România mai mult decât oriunde în lume.
Așa au trecut 35 de ani. And counting…
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Pentru autor, a contat oportunitatea, mi se pare de-a dreptul evident. Care roman ar fi avut capitalul si spiritul de observatie pentru o afacere in anii 90? Studentii straini le aveau pe amandoua. Nu ar fi facut asta in Germania, caci locurile erau deja ocupate. In zilele noastre, probabil ca s-au ocupat si la noi locurile pentru bunuri si servicii ieftine, dar inca sunt multe de facut.