„În secolele trecute (includ aici şi secolul XX, cu toate nenorocirile lui), istoria era privită de către oameni ca având un sens, o tendinţă, curgea spre ceva: progres, modernizare, libertate, societate fără clase, convergenţa sistemelor şi multe alte ţinte, mai mult sau mai puţin utopice, gândite de filozofi sau conductori. Azi, istoria a intrat parcă pe un drum înfundat, nu mai duce nicăieri. Astăzi, existenţele noastre nu mai sunt marcate de vreun sens colectiv, nu ne mai închipuim vreo logică intrinsecă a istoriei. Hedonismul, plăcerea, consumul efemer, creşterea timpului liber, eliberarea de constrângeri, lejeritatea şi stilul soft sunt elemente prin care definim doar prezentul”.
Am fost inspirat sa scriu acest articol citind un editorial, de fapt un „antieditorial” numit „Tendințe și progresul discutabil”, scris de Vasile Dâncu. Citatul de mai sus este de fapt finalul acelui material, de la care eu plec în analiza mea de azi.
Ce înțeleg eu din acest citat al lui Vasile Dâncu, cu care sunt și de acord, este că ideea conform căreia capitalismul va continua negreșit spre pozitiv este iluzorie și că viața materialistă nu mai are un concept filozofic în spate, ci mănâncă din rădăcinile conceptelor etice și umane ca un cancer al unei societăți mondiale. Drept consecință, trăim într-o „epocă a unei mari regresii (politice, sociale, culturale)”.
Cu alte cuvinte, lumea de astăzi merge înainte fără cap. Ne lăsăm conduși ca din inerție ca o găină care se zbate încă, deși este cu capul tăiat. Asemenea fenomen, mai ales astăzi, când trăim într-o lume interconectată, produce o volatilitate de o periculozitate de necuantificat. De aici apare criza globalizării și lipsa de soluții locale. Această lipsă de soluții la actuala formă de globalism a adus o reacție mondială de atracție către regimuri autoritare sau către tendințe populist-autoritare, adică fix fracționarea globalismului.
Și sufletul? Ce facem cu el?
În acest context îmi vine în minte un citat al lui Shoghi Effendi, strănepotul lui Bahá'u'lláh, care încă din 1931 făcea previziunile următoare: „Recrudescența intoleranței religioase, a animozității rasiale și a aroganței patriotice; dovezile crescânde de egoism, suspiciune, de frică și de fraudă; răspândirea terorismului, a fărădelegilor, a beției și a crimelor; setea nestinsă și goana nestăpânită după deșertăciunile lumești, după avuții și plăceri; slăbirea solidarității familiale; controlul deficient din partea părinților; îngăduința față de un mod de viață extrem de luxos; degenerarea artei și muzicii; decăderea literaturii și corupția presei; extinderea influenței și activităților „profeților decadenței” care consideră modestia o ficțiune intelectuală, care afirmă că religia este opiumul poporului, care dacă li s-ar da frâu liber, ar duce specia umană înapoi la barbarie, haos și, în cele din urmă, la pieire – toate acestea par a fi caracteristicile principale ale unei societăți decadente, o societate care trebuie fie să renască, fie să piară...”.
Acest pasaj mă duce cu gândul la cvartetul de pe Titanic, muzicienii care cântă cu o aparentă imagine de liniște, în ciuda faptului că nava se scufunda. E nevoie să fim conștienți de adevărata situație a lumii, ca să conștientizăm că trebuie să căutăm, pe lângă soluții politice, sociale, economice, științifice, culturale și soluții spirituale de o etică universală acceptabilă la nivel global. Eu mă feresc să pledez deschis pentru rolul religiilor ca mijloc de a educa omenirea de-a lungul istoriei. Dar parcă totuși, uitându-te în trecut, această nouă viziune, acest imbold a fost dat întotdeauna de diferiți educatori universali care au creat culturi, civilizații și știință de genul Moise, Budha, Isus, Mahomed sau Bahá'u'lláh care cu venirea lor au răstălmacit sistemele vechi,. Ei au fost întâmpinați cu opoziție maximă și neînțeleși în timpul vieții lor, dar au reușit să influențeze și să coaguleze populatii întregi, unindu-le spre un scop comun, nobil din viitor. De aceste impulsuri omenirea are nevoie acum.
„Religia este mijlocul suprem pentru instaurarea ordinii în lume și pentru mulțumirea pașnică a tuturor celor ce locuiesc în ea. Slăbirea pilonilor religiei au întărit mâinile celui ignorant și le-a făcut îndrăznețe și arogante (...) Religia este o lumină strălucitoare și o fortăreață de neînvins pentru apărarea și spre binele popoarelor lumii. Dacă lampa ar fi întunecată, rezultatul ar fi haos și confuzie, iar lumea cinstei și dreptății, a liniștii și a păcii ar înceta să strălucească”. (Bahá’u’lláh, 1817-1892).
Stop și de la capăt
Îmi vin în minte în acest context câteva întrebări: Cum va fi omenirea peste 50 de ani? Cum ar trebui să arate o civilizație mondială? Cum va arăta lumea cu amestecul între rase și națiuni? Ce se va întâmpla cu granițele existente? Cum se vor folosi resursele omenirii? Cum va arăta natura? De unde ne vom lua puterea spirituală?
Cred că, așa cum ne naștem prin durere, vom ajunge până la urmă trecând prin aceste chinuri globale la o constatare valabilă din secolul 19: „Pământul este o singură țară, iar oamenii cetățenii ei!”
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Si atunci n-ar trebui sa ne intrebam daca nu cumva toate aceste filozofii, ideologii, si dogme religioase care ne spun despre destinul si destinatia omenirii care ne indeamna sa sustinem sa luptam pentru o viziune sau alta, de fapt nu sunt decat niste masti, accesorii ale aceluiasi irepresibil instinct de dominanta cu care sunt inzestrate fiintele umane?
Cu alte cuvinte, de fapt nu cumva nu a fost vorba niciodata despre salvarea si binele omenirii ci despre cum sa facem sa ne fie “noua” bine, sa-i dominam pe altii si sa-i eliminam pe cei care nu se lasa dominati?
Sigur in ziua de azi religia si ideologiile secolului 20, nu mai fac atat de multi prozeliti cati obisnuiau sa faca dar au aparut alte forme si formule prin care sunt inrolati si radicalizati noi si noi adepti la diversele grupuri care si-au propus sa domine lumea sau parti din ea.
Și asta, spune Dostoievski, deşi „niciodată oamenii nu s-au considerat atât de inteligenţi şi atât de siguri de adevărul lor ca cei atinşi de această boală.
Li se părea că niciodată n-au existat verdicte, deducţii ştiinţifice, convingeri morale şi credinţe mai neclintite ca ale lor.
Sate întregi, oraşe întregi, popoare întregi se molipseau şi cădeau pradă nebuniei. Toţi erau agitaţi şi nu se înţelegeau între ei; fiecare credea că el singur cunoaşte adevărul şi se chinuia, uitându-se la ceilalţi, se bătea cu pumnul în piept, plângea şi-şi frângea mâinile.
Oamenii nu mai ştiau să judece ce este bine şi ce este rău”.
https://www.ganduridinierusalim.com/adevarul-care-va-salva-lumea/
Acum Occidentul pare sa se fi lecuit, in parte macar, de asemenea pozne. Probabil si pentru ca a imbatrinit, si nu mai crede in aventurile astea adolescentine. Poate si pentru ca este prea satul, iar prosperitatea te face sa te distantezi de vechile frici, cele care animau, de fapt, toate idealurile noastre nobile dinainte. Este bine, este rau? Cred ca raspunsul este clar. Avind in vedere natura noastra, mai bine ne abtinem. Sigur, putem sa adoptam idealurile altora, si sa ne inscriem in rindurile ISIS, cum au facut-o multi. Cei care vor pufni dispretuitori auzind de numele Daesh, care ar fi doar o adunatura de criminali psihopati, ar trebui sa se abtina si sa realizeze ca asa arata idealurile oamenilor, puse cu hotarire in practica, astia am fost dintotdeauna si nu ne vom schimba de acum incolo.
Sigur, e frumos sa filozofezi, la adapostul prosperitatii tale, despre unde s-au dus idealurile de altadata, dar ar trebui ca toti sa realizam ca nu este bine sa ne jucam cu focul, nu numai pentru ca vilvataia idealurilor nobile ale oamenilor ne va pirli si pe noi, ci pentru ca este de-a dreptul stupid sa obtii la nesfirsit aceleasi rezultate si sa umbli pe aceleasi carari batatorite de mult, crezind ca ai descoperit America. Daca tot vrem sa consemnam un progres oarecare al speciei noastre, macar sa gasim alte motive de a ne macelari intre noi, si sa nu mai recurgem mereu la aceleasi povesti rasuflate.
Eu nu mă feresc să pledez deschis. Religia are, încă, să ne învețe multe despre CUM să ne educăm spiritual, despre cum să ne maturizăm din punct de vedere emoțional. Am abandonat acest proces —al devenirii interioare— instinctului și șansei. Nu-i de mirare că am ajuns să bâjbâim prin viață debusolați și confuzi.