Cine renunţă prima: Ucraina sau România?

Soldat al Brigăzii Operaționale 13 a Gărzii Naționale a Ucrainei într-un adăpost/ foto: Profiimedia 

Ȋn romanul semiautobiografic “Robie” al lui W. Somerset Maugham, protagonistul Philip Carey ȋntȃlnește la Paris pe spaniolul Miguel Ajuria, un bărbat frumos care obișnuia, pentru a-și cȃștiga existența, să pozeze ca model nud pentru pictori. Visul lui Miguel era să devină scriitor. Ȋl admira pe Zola și scria de doi ani la un roman pentru care suferea “privațiuni de nedescris, refuzȃndu-și toate plăcerile vieții care-l atrăseseră la Paris, luptȃndu-se cu foamea, de dragul artei, hotărȃt să nu se lase ȋmpiedicat de nimic ȋn realizarea marii lui opere”. Din păcate, spune Philip, Miguel avea tot ce ȋi trebuia ca să fie un bun scriitor, mai puțin talent. Și se ȋntreba, uitȃndu-se la portretul făcut de el lui Miguel Ajuria, cum ȋți poți da seama de ceea ce vrei să realizezi dacă e sau nu o pierdere de timp. Deoarece, ȋn cazul lui Miguel, era limpede că “voința de a-și atinge scopul nu ȋi era de ajutor, iar ȋncrederea ȋn sine nu ȋnsemna nimic”. Ani mai tȃrziu, ȋntrebȃndu-se ce s-o fi ales de acesta, realizează că “nu e nimic mai teribil decȃt căutarea artei de către cei ce nu au talent” și că, posibil, Miguel, “răpus de boală și foamete, ȋși găsise sfȃrșitul ȋntr-un spital sau, ȋntr-un acces de deznădejde, căutase moartea ȋn Sena tulbure”. Sau poate, cine știe, renunțase și acum era “funcționar ȋn vreun birou din Madrid”, ocupȃndu-se de “politică și luptele cu tauri”.

Aldous Huxley merge pe un fir asemănător ȋn nuvela “Familia Claxton”, cȃnd ȋși oprește atenția asupra strănepoatei unui fabricant de bere din Cheshire, Martha Claxton, care hotărȃse să ȋși dedice, alături de soțul Herbert, venitul anual de 700 de lire unei “vieți de ȋnaltă spiritualitate”. Martha ȋși alesese drept principiu călăuzitor al vieții iubirea. Iubea arta, din care nu ȋnțelegea nimic, iubea omenirea, pe care o simțea ostilă și tocmai de aceea “o iubea ȋn mod conștient și conștiincios”; o iubea pe sora ei, pe care o invidia din tot sufletul că avea o casă mai arătoasă și un soț de succes, iubea pictura desființată de critici și necumpărată de nimeni a soțului ei, deoarece “era prea interiorizată și intelectualizată pentru a fi ȋnțeleasă de multă lume”. Martha iubea viața cȃnd avea motive să sufere de pe urma ei și se iubea pe sine cȃnd ȋși oferea prilejul de a-și refuza orice plăcere. Cȃnd se lipsea de o masă gustoasă, ȋși iubea privațiunea mai mult decȃt mȃncarea. Cȃnd fiica ei de șase ani, Sylvia, refuza să o asculte, simțea ȋn sfidarea acesteia un martiriu asemănător lui Iisus. Mai presus de toate, aceste suferințe și dragostea pe care o purta tuturor celor pe care, ȋn sinea ei, ȋi ura și de care nu ȋi păsa cȃtuși de puțin, ȋi dădeau un sentiment de superioritate și distincție și un orgoliu nemăsurat față de oamenii de rȃnd, neciopliți și materialiști, pe care, totuși, firește, ȋi iubea. Și așa avea să fie toată viața ei. Iar copiii și soțul aveau să o moștenească ȋntru totul.

Aceste exemple despre îndârjire şi ne-renunţare pentru propriile obiective mi-au venit ȋn minte deoarece, ȋn ziua de azi, la tot pasul se celebrează mitul succesului, al celor care au crezut ȋn sine ȋn pofida celor mulți și cȃrcotași, mitul celor care, cu un aer pontifical de infailibilitate, stabilesc regulile după care viața trebuie trăită.

Important este, se aude molcom melodia ȋn fundal, să nu abandonezi. Neapărat, să nu renunţi. Iar acest “să nu renunţi” acoperă toate palierele. E un ȋndemn în care se regăsesc cei care vor o carieră fulminantă, dar ȋl ȋntȃlnești şi la persoanele care nu vor să iasă din mariaje distructive și nefericite, la cei seduşi orbește de mirajul unei lovituri financiare, precum şi la cei care, cu sacrificii nemăsurate, altoite pe niscaiva dogme religioase, văd ȋn privațiunile zilnice o garanție pentru viitoarea fericire eternă care ȋi așteaptă la capătul suferințelor lumeşti.

În paralel, maniera pseudomodestă cu care îşi proclamă succesul cei cărora viaţa le-a zâmbit are ceva teatral. Rar vei remarca un actor faimos care să nu pretindă că, pentru a-şi plăti chiria şi studiile, a fost ospătar, a spălat mașini sau curaţat wc-uri. Nu vei vedea mari antreprenori care să nu vorbească despre începuturile umile într-un garaj sau mansardă. Prezentul glorios e irelevant fără trecutul umil. Şi, în acelaşi timp, zeci de mii de absolvenţi ai unor facultăţi prestigioase, cu posibilităţi peste medie, sfârşesc într-un job lipsit de strălucire. În acelaşi timp, miile de figuranţi dintr-un blockbuster care, deşi – pentru un ban în plus – spală în coninuare wc-uri şi au urmat aceleaşi cursuri de actorie pe care le-a urmat starul X, ba unii sunt şi talentaţi ca acesta, dacă nu mai talentaţi, vor rămâne figuranţi & chelneri toată viaţa, iar singurele momente de glorie ale carierei lor vor fi când vor da o replică anostă starului X sau vor fi împuşcaţi de acesta într-o scenă de zece secunde. Pentru ei, spălatul wc-urilor şi munca într-un garaj nu va avea nimic glorios. Şi nu va fi motiv de mândrie.

Eroarea cea mai gravă care se propagă, o dată cu fenomenul poveștilor de succes, este ideea că suferința e justificată dacă e pusă ȋn slujba unui scop mai ȋnalt, mai nobil. Că nu poți fi fericit dacă nu ai ȋndurat mult și pe nedrept ȋn prealabil. Și că nu meriți să te bucuri de viaţă dacă totul ȋți cade ca o pleașcă, fără un efort bazat pe lipsuri. Astfel că, printr-un masochism asumat tacit, individul deprinde a ȋndura nedreptăţi ȋn tăcere și se delectează cu privaţiunile, încât sfârşeşte prin a jindui după ele, pentru a fi îndreptăţit să aspire cândva, într-un viitor incert, la puţină fericire.

Această gȃndire toxică e valabilă inclusiv ȋn relaţii. Persoane care ȋndură zilnic dovezi de nepăsare, jigniri și dispreț capătă în mod aberant convingerea că, până la urmă, dragostea lor unilaterală, obsedantă, învinge. Li se pare nedrept ca, după ce au investit ani, emoţii şi durere, să trebuiască pur şi simplu să renunţe, să accepte că totul a fost rodul autoamăgirii. Ca atunci când primeşti un pont “la sigur” şi investeşti la bursă, sperând să dai lovitura, iar peste câteva luni, te trezeşti fără o leţcaie. Tolerarea realităţii e prea dureroasă spre a fi admisă. Şi, deşi lucrurile sunt evidente, nici falimentul – pus în faţă, negru pe alb – nu face realitatea mai limpede. Şocul e atât de puternic, că destui nu îşi revin şi întreaga existenţă rămasă se concentrează asupra unui singur episod îndepărtat, pe care îl frământă pe toate părţile, fără sens. Căci trecutul e mort. Iar prezentul e mort şi el, fiindcă ei trăiesc în trecut. Pe când viitorul se transformă în fâşii terne de prezent.

Filozofia motivaţională care inoculează oamenilor ideea că, dacă nimeni nu pune preţ pe proiectele tale măreţe, trebuie să lupţi contra curentului pentru a dovedi că dreptatea e de partea ta, este consecinţa orbirii voluntare, ce are la bază filonul inspiraţional al acestor poveşti incredibile. Lumea uită să ia în calcul că, tocmai fiindcă sunt incredibile, asemenea experienţe sunt excepţia, nu regula. De fapt, ce nu se înţelege este iminenţa riscului, care creşte exponenţial cu grandoarea scopului propus. Cât timp totul e o proiecţie, riscul e o statistică banală, te loveşti de el sub forma cifrelor impersonale şi a unui discurs electrizant de zece minute rostit de un bleahcoach la modă. În teorie, riscul e doar un concept abstract, dar cool, cu care asociezi destinul pentru a-l pune în valoare şi a-i conferi măreţie, dar puţini au o idee clară despre ce presupune, efectiv, acesta. Riscul înseamnă pierdere. De resurse, de timp, de energie, de speranţă, de încredere, de orice.

Din acest motiv, mulţi îşi asumă riscuri inutile şi fac investiţii (în sentimente, bani, carieră, timp etc.) hazardate. Pe cele condamnate din start, deşi li se întrevede finalul chiar şi în condiţii de ceaţă mentală, tocmai această seducţie a realităţii potrivnice le fac irezistibile. Orgoliul şi încăpăţânarea celor implicaţi iau ca punct de plecare una dintre poveştile celebre în care obstacolele îi îndârjesc pe protagonişti, făcându-i imuni la orice avertisment de bun simţ.

Aşadar, cȃnd e o mutare inteligentă renunțarea? Greu de spus, dar, ca fapt divers, contrar interviurilor de succes din revistele cu foi lucioase, cei care spun lucruri care nu ne convin nu o fac neapărat pentru că au ceva cu noi sau cu succesul nostru ipotetic. Dimpotrivă, părerile lor (mai ales ale celor apropiaţi) sunt sincere şi dezinteresate şi se regăsesc în zicala conform căreia, dacă nouă din zece persoane (tu fiind a zecea) îţi spun să tragi pe dreapta, înseamnă că ceva-ceva trebuie să-i fi adus pe ei la această concluzie. Desigur, într-un caz din zece, se pot înşela.

De exemplu, când “prietenii” Ucrainei o imploră să accepte că nu are nicio şansă în faţa Rusiei şi îi cer să renunţe a mai lupta prosteşte.

Sau când “patrioţii” ţărişoarei somează România să nu mai ajute, din sărăcia ei milenară, cu bani şi logistică militară Ucraina, alimentând o maşinărie de război care nu face decât să perpetueze suferinţa, moartea şi disperarea bieţilor civili, ignorând – totodată – nevoile de bază ale milioanelor de cetăţeni oropsiţi ai naţiei noastre.

Pe scurt, trebuie mereu operată o distincţie între ticăloşii care pun pe tejghea sfaturi gigea ambalate, doar ca să te fure grosolan la cântar şi puţinii care chiar îşi bat capul cu tine şi care, pentru a te trezi, îţi spun de la obraz că, uneori, te comporţi ca un imbecil sadea şi că, dacă o ţii langa în direcţia asta, nu e exclus să rămâi aşa (a se vedea interminabila luptă intestină care se duce cu neuronii captivi ai poporului român). Căci, de cele mai multe ori, diferenţa e atât de fină, încât e practic insesizabilă.

Desigur, nu e cazul exemplelor de mai sus.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp