Cum m-am apucat de politică

Politica este un mod nenatural de a-ți trăi viața. O contorsiune mentală și emoțională, un mod de a uita cine ești, un fel de a te îndepărta de tot ce-ți este drag.

Așa ar vrea ei să crezi.

Așa e făcut sistemul. Dacă încerci, să-ți fie greu. Să fie ciudat. Să fie urât. Ca să te lași, ca să nu intri, ca să te resemnezi cu gândul că lumea e împărțită în două: a noastră și a lor. Pentru ce să te cobori în lumea lor din care oricum nimeni nu scapă nemurdărit? Mai bine îi lași pe ei să se sacrifice. Mai bine îți vezi de viața ta. Îți amintesc ei din când în când că ești cetățean - poți, din când în când, să alegi răul cel mai mic. Și cam atât.

Așa ar vrea ei să faci.

Cea mai pare parșivenie a sistemului a fost să ne facă să uităm că politica este de fapt un act natural, uman, un gest de implicare, o datorie. A face politică nu e nimic mai mult decât a ridica mâna și a spune celor din jur „Am un plan, am o idee și cred că e bună pentru comunitatea noastră. Dacă și voi credeți la fel, dați-mi încrederea și votul vostru, ca să o transform în realitate”.

Ce treabă am eu cu politica?

Sunt pasionat de istorie. Am studiat politica și politicienii mari, momentele importante ale democrațiilor și nu numai. Am crescut cu Lincoln si Churchill, mai târziu cu Kennedy, mai recent cu Obama. Politica din România pe de altă parte nu a însemnat mai nimic pentru mine. Din când în când îmi oferea câte un moment de spaimă și greață, cum a fost coșmarul Vadim - Iliescu în turul doi în 2000. În general, mi-a lăsat impresia unei găști de oameni fără coloană care nu știu să facă decât un singur lucru: să aibă puterea și să nu facă nimic cu ea. În afară de furat. Lucru care, să recunoaștem, le-a mers. Reacția mea a fost să-mi văd de ale mele, să fac ce pot pentru viața mea și să evit cu încăpățânare să am vreodată nevoie de stat. Să construiesc în zona privată, să lucrez cu oameni, nu cu instituții. Să mă țin departe de birocrație, să-i țin pe ei cât mai departe de mine. A fost, pur și simplu, o chestiune de igienă.

Cum mi-am văzut de treabă

Sunt din Iași, unde lucrez de mai mulți ani în IT. În 2010 eram managerul filialei locale a unei importante companii din domeniu. Pe atunci nu erau foarte multe în Iași. La inaugurare a venit și primarul de atunci, Gheorghe Nichita. Nu m-a mirat deloc să îl văd ca pe o creatură, ca un fel de „altceva”. Mi s-a părut cumva normal că nu e om ca noi, mi s-a părut normal că discursul lui de două minute și doi lei în care se lăuda că aduce locuri de muncă nu avea nimic de a face cu realitatea, mi s-a părut normal că nu înțelegea nimic din ce se întâmpla în fața lui. Mi s-a părut normal că ăsta este primarul Iașului, fostă capitală, oraș cultural, oraș universitar. Și când mi-am dat seama, ani mai târziu, cât de jos erau așteptările mele de la ei, de la ei toți, m-a cuprins o adâncă tristețe. Și o revoltă mocnită. Așa că am muncit și mai mult. Pentru că am crezut (și încă mai cred) că un oraș se ridică în primul rând prin oamenii săi și apoi prin administrație. Pe de altă parte, marele lor talent, de a ține lucrurile în loc, nu trebuie subestimat. Atunci când vorbesc despre ei, mă refer la toți. Toți cei care s-au jucat de-a partidele și doctrinele din ‘90 încoace, fără vreo diferență autentică substanțială între ei. A alege între PSD și PNL, între ALDE sau UNPR, a alege între „ei” e o glumă proastă, un spectacol al grotescului. E minima curtoazie de a-ți putea alege singur călăul.

Cu toate acestea, am stat departe. Pentru că am crezut sincer că asta am eu de făcut: să construiesc cât mai mult, cât mai departe de ei. Așa mi-am iubit eu Iașul. Până în 2015. În 2015, în mai, când Gheorghe Nichita, primarul Iașului, șeful PSD Iași, a fost reținut de DNA pentru folosirea poliției locale pentru a-și spiona amanta. La scurt timp după, Cristian Adomniței, președintele Consiliului Județean, șeful PNL Iași, a fost reținut și el. Că aveam și noi un primar arestat nu era o surpriză, ne întrebam de ceva vreme când vor ajunge și la Iași procurorii. Că a reușit cumva ca, într-o țară în care vestea unui oficial corupt este o banalitate, să ne facă totuși de râs într-un mod atât de original, asta m-a enervat.

Ziua în care m-am făcut politician

Așa întri în politică. Pentru că trebuie. Pentru că vine o dimineață când te uiți în oglindă și alt răspuns decât „trebuie” nu găsești. Pentru că ți-e frică să-i mai lași pe ei să facă ce vor, chiar și o secundă. Pentru că e de ajuns. Pentru că putem și merităm mai bine de atât.

Practic, ce faci? Convoci o adunare cu vreo 10 dintre prietenii tăi și discuți despre situația Iașului. Ne punem repede de acord că nu e bine ce se întâmplă, dar ce e de făcut? Cum să te implici? Încă e o rușine - față de tine însuți, față de prietenii tăi, în a zice că vrei să faci politică. E un cuvânt murdar.

Discutăm toate variantele. Să ne organizăm ca un grup civic și să mergem la partide să le spunem cum vedem noi lucrurile, să-i facem cumva să ne ia în considerare cerințele? Să ne organizăm ca un fel de reprezentanți ai IT-ului și să ne ducem la partide? OK, dar cum anume, cu cine să discuți, cum poți avea încredere în orice vor spune ei? Să ne organizăm ca un ONG care să-i învețe pe oameni care le sunt drepturile, să și le ceară, să se organizeze, să nu mai fie doar o masă de voturi? Da, e bine, dar durează ani. Noi nu avem ani. Iașiul nu mai are ani. A pierdut deja prea mulți, ni se scurg timpul și șansele printre degete.

Așa că ajungi, încet, în câteva luni, la concluzia că nu ai de ales. Sunt alegeri în 2016, trebuie să candidăm la ele, să câștigăm și să facem asta arătând că se poate face și un alt fel de politică. În momentul când ajungi să spui asta au mai rămas 4 sau 5 oameni în grup, gata să pună umărul, gata să fie acolo, pe baricade. Nu ești prost, știi cât de greu va fi. Știi că va fi acel ziar care te va face în toate felurile. Și poate nu e singurul. Știi că unii oameni nu te vor mai privi niciodată la fel, că pentru ei vei deveni și tu un fel de creatură, un „ceva”. Ce va fi acel ceva? Ce vei deveni tu, cine vei fi când se va termina totul?

De filosofie treci repede, pentru că crezi în ceea ce faci. Dar imediat te lovește execuția. Imensitatea muncii, complexitatea ei. Suntem puțini, nu avem bani, nu avem oameni. De unde începem? Cu ceva clar. Prin a spune ceva clar. Prin a ne asuma riscul de a ne ridica și a zice noi vom face asta, fără să știm câți vor veni să ne asculte, câți vor veni alături. Pe 12 septembrie 2015 am lansat, în Parcul Copou, Inițiativa civică și politică Pentru Iași și ne-am anunțat intenția de a candida la Primăria Iași, la Consiliul Local și Consiliul Județean.

Și aici începe a doua frică. Frica de a dezamăgi. Dar dacă nu reușești? Dar dacă nu știi ce faci? Te-ai pregătit, ai studiat, ai vorbit cu oamenii, ai planificat, dar totuși, poți fi sigur? Lumea se bazează pe tine, își pune speranță în tine, cu asta nu te poți juca. Unul dintre „secretele” comunicării politice e a nu zice niciodată că ai dubii. Că nu ești sigur. Întotdeauna tot ce iese din gura ta este „garantat” și tot ce faci este să „crezi cu înverșunare”. Eu cred că dacă nu te culci în fiecare seară cu puțină frică și un strop de îndoială atunci ori ești prost, ori ești rupt de realitate. Ori minți.

Avem încredere, avem competențe, avem viziune. Dar avem și umilință.

Ceilalți

Prima dată când te vei întâlni cu ceilalți, cu „ei”, cu cei din PSD, din PNL sau de unde sunt ei, îți vor zâmbi. Vor spune că se bucură că te implici. Îți vor da de înțeles că e tare greu, dar e bine că tu crezi. Te vor mângâia pe creștet ca pe un copil naiv. Vor da de înțeles că, dacă chiar vrei politică, îți vor găsi ei un locușor pe undeva pe la ei, că oricum nu prea au oameni buni. De ce să te chinui tu ca prostul singur, nu-ți dai seama în ce te bagi? Tu, ca om bun, ca om care vrei să fii de acord cu ceilalți, care vrei să cauți punți de înțelegere, vei simți la început un sentiment confuz. Pe de o parte vrei să-i crezi, pentru că vrei să vezi binele din fiecare, pe de altă parte, nu poți. Pentru că tu chiar nu ești prost. Știi ce e politica, așa cum se face ea acum. Și știi cine sunt ei.

Viitorul începe azi

Timpul trece. Tu și mișcarea din care faci parte, colegii tăi, prietenii tăi, creșteți. Descoperiți în fiecare zi mai multe, descoperiți că ce credeați că e foarte greu nu e chiar așa de dificil, dar și unele lucruri pe care le credeați facile sunt de fapt complexe.

Suntem mai mulți acum. Am făcut mai multe. Suntem mai puternici. Ceilalți ne atacă. Unii spun că suntem puși de ceilalți să le luăm lor voturi, care ceilalți sunt la fel de parșivi în felul lor. Ăsta e nivelul la care joacă. Încercăm să facem lucrurile altfel. Încă pare un ideal, dar noi credem. Din ce în ce mai mulți ni se alătură, pentru că au ajuns și ei la ziua în care s-au uitat în oglindă și nu au găsit decât „trebuie” scris acolo. Pentru că întotdeauna au fost lucruri care nu s-au făcut, care nu se puteau face, până când deodată cineva le-a făcut. Și atunci a venit un nou normal și toți înțelepții care ziceau că nu se poate și-au găsit alt Nostradamus. Sunt mulți cârcotași, sunt mulți care nu vor, dar și mai mulți sunt cei care, undeva, acolo, adânc în sufletul lor, speră. Nici nu mai îndrăznesc să-și rostească speranța, nici în șoaptă, de teamă că se stinge. Că le-o terfelesc ăștia. Dar ei speră. Pentru că trebuie să spere. Și de asta noi trebuie să continuăm. Și vom continua. Și vom reuși.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp