Photo: Getty Images
Cu multă vreme în urmă, am început să am un mic obicei, destul de ușor de ținut în contextul meu de viață: să nu mă culc niciodată supărată pe cei apropiați. Să nu prelungesc micile tracasări și sensibilități ale zilei cu încă o noapte, să nu rămânem neîmpăcați înainte de o perioadă, fie ea și atât de scurtă, în care nu ne mai putem spune nimic. Mi-am dat seama de importanța acestui fapt mărunt când, după o discuție cu tunete și fulgere, am plecat furioasă la culcare și m-am hotărât, ca o formă supremă de putere, să rămân supărată pe soțul meu. Am stat ce-am stat dincolo de punctul de fierbere, până ce am conștientizat că mă simt mizerabil și că, pesemne, abordez greșit toată situația. Am ieșit din cameră cam stânjenită și m-am îndreptat spre el, neștiind prea bine ce să spun: „Auzi…”
Astăzi habar nu mai am de ce ne-am certat. După nenumărate fraze și zeci de minute de nervi, tot ce a rămas și a ajuns să conteze a fost îmbrățișarea ce ar fi putut să nu existe.
Una dintre cele mai neplăcute expresii este pentru mine „iert, dar nu uit”. Și nu pentru că minimalizez cumva suferința celui care o rostește sau dreptul său la memorie, ci pentru simplul fapt că, așa cum au spus-o mulți oameni înțelepți înainte, darul iertării nu poate fi urmat de niciun altfel de „dar”. În mod comic sau cosmic, mie mi se întâmplă câteodată să experimentez exact opusul: să nu iert, dar să uit. O iau mereu drept un cadou venit din partea unei instanțe mai inteligente decât mine.
Iar un moment dat mi s-a întâmplat ceva care m-a mișcat: am iertat pe cineva, de-adevăratelea, în vis. M-am trezit ușoară și fericită ca într-o zi din copilărie, cu ninsoare proaspăt așternută, fără să datorez și fără să mi se datoreze nimic.
Această întâmplare imaterială m-a făcut să îmi recunosc o nevoie profundă. Dacă sufletul meu iartă în somn și le șterge constant celorlalți de pe răboj greșelile, atunci de ce-mi las mintea să se zbată în tot felul de nemulțumiri și lupte prostești? De ce n-as putea să-i tratez pe oameni cu mai multă blândețe și mai puține rezerve, mai ales când am văzut de atâtea ori bunătatea, frumusețea și, din păcate, suferința din ei? Și mai ales când și alții, de atâtea ori și cu atâta generozitate, mi-au șters mie de pe răboj greșelile…
Așa că am extins puțin obiceiul despre care povesteam, iar la capătul zilei încerc acum să nu mai fiu supărată pe nimeni. Din capul locului, trebuie să spun că nu l-am gândit ca pe un mecanism de gestionare a vreunei situații dramatice de viață, ci ca pe un soi de ritual cotidian de mic reglaj emoțional.
Acest obicei de noapte a schimbat ceva în felul în care îmi desfășor ziua. Ca să îl pot păstra, trebuie să îmi accept responsabilitatea într-o desfășurare de evenimente sau în alta, să încerc să înțeleg mai bine ce nevoi au ceilalți și ce nevoi am eu, să nu mai spun da, când vreau să spun „nu”, iar apoi să nu pot gestiona „da-ul” fără resentimente. Nu mi-a ieșit cum am sperat întotdeauna, dar am constatat că, în timp, bagajul de nemulțumire pe care îl car după mine s-a micșorat, că lumea a devenit un loc mai prietenos, că am ajuns să mă bucur mai mult de relațiile cu ceilalți. Cu alte cuvinte, că mi-am făcut în primul rând mie un bine.
Lucrurile funcționează câtă vreme le fac să funcționeze. Însă de curând, mi-am dat seama că funcționează doar pe jumătate, că generozitate mea e departe de a fi întreagă. Am presupus că asta se întâmplă și din cauză că nici mantra mea de dinainte de culcare nu e completă. Așa că am adăugat ceva: o să încerc să nu adorm supărată pe nimeni, nici chiar pe mine însămi. Simt că, în inima cu care trec prin zi și prin noapte, există un loc și pentru mine, și pentru greșelile mele. Provocare e să găsesc ușa spre el când am nevoie.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Ma bucur sa "intalnesc" pe cineva de felul acesta si iti doresc din suflet "bine ai venit in club"