Cum nu va muri România. De ce nu cred în imaginea alarmantă a unei țări pe punctul de a-și pierde identitatea culturală, absorbită de un Occident uniformizant

Foto: Inquam Photos/ Octav Ganea

Pe măsură ce mă pregăteam să închei o zi plină de discuții intense la spital, unde un pacient îngrozit își împărtășea temerile cu privire la tratamentul care-l aștepta, am dat peste o postare a fostului președinte al Colegiului Medicilor, care începea cu observația că trăim într-o cultură „care încearcă să uite moartea în viața de zi cu zi”. Și cum ziua se apropia de final, un student mi-a trimis un link către un articol al dlui Sever Voinescu, redactorul-șef al revistei Dilema, cu un titlu care anunța un verdict profetic: „Cum va muri România”.

Citind textul, mă simțeam obligat, față de studentul care mi l-a trimis, dar mai ales față de mine, să răspund critic la ideile articolului. Dl Voinescu propune o viziune sumbră asupra viitorului culturii române, prevăzând un declin iminent al identității naționale sub presiunea globalizării și a integrării europene. Ne invită să contemplăm o Românie aflată pe marginea prăpastiei, gata să fie absorbită de o cultură europeană emergentă, în timp ce limba și literatura română ar putea deveni doar relicve uitate.

Să analizăm cu atenție aceste afirmații și să ne întrebăm: este cu adevărat justificată această teamă de absorbție culturală?

O cultură absorbită de Europa? Este o întrebare care amintește de spaimele eterne ale culturilor mici aflate în contact cu mari imperii culturale. Dl Voinescu, inspirat de predicțiile pesimiste ale dnei Martei Petreu, ne zugrăvește o imagine apocaliptică a unei Românii care, într-un viitor de 70 sau 100 de ani, s-ar dizolva complet într-o Europă tot mai integrată. Limba română, ne avertizează domnia sa, ar putea înceta să mai fie vorbită, iar literatura română ar putea deveni doar o relicvă uitată pe rafturile prăfuite ale istoriei. Aceasta este o viziune fără îndoială terifiantă, dar, la fel de sigur, este și una îndoielnică. Istoria ne oferă nenumărate exemple care demonstrează că națiunile mici, chiar atunci când sunt supuse unor forțe globale puternice, nu sunt predestinate dispariției. Dimpotrivă, culturile naționale au o capacitate extraordinară de a se adapta, de a absorbi influențele externe și de a le integra creativ, fără a-și pierde esența. Așa cum multe culturi au făcut-o înainte, România ar putea nu doar să supraviețuiască acestor schimbări, ci chiar să prospere. De ce ar România ar fi altfel în acest caz?

În loc să vedem integrarea europeană ca pe o „absorbție” fatală, ar fi mai sănătos să o privim ca pe o oportunitate – o șansă de a evolua, de a ne reinventa și de a aduce o contribuție valoroasă la diversitatea culturală a Europei. Aceasta nu ar trebui să fie o criză a identității, ci un moment de reinventare creativă, un proces pe care istoria l-a ilustrat în repetate rânduri, de la Renaștere la modernitate.

Modernitatea „împrumutată” a culturii românești este un concept central în argumentația dlui Voinescu, care subliniază că modernitatea României nu a fost una organică, ci rezultatul unui import forțat din Occident, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Aceasta, argumentează domnia sa, a făcut cultura românească vulnerabilă, lipsită de aceleași procese romantice și post-romantice care au definit alte culturi europene. În viziunea redactorului-șef al Dilemei, România a adoptat modernitatea ca pe o haină aruncată pe spate din exterior, fără a o integra în mod natural în evoluția sa.

Totuși, o privire atentă asupra istoriei culturii europene arată că nicio națiune nu a fost cu adevărat „pură” din punct de vedere cultural, iar procesul de împrumut și adaptare culturală a fost o constantă. De la Renașterea italiană, care a influențat întreaga Europă, până la vastul impact al colonialismului asupra imperiilor europene, toate culturile au fost modelate de influențe externe. În acest context, România nu face excepție. Modernitatea sa poate că a fost într-adevăr inspirată din Occident, dar acest lucru nu înseamnă că a fost impusă mecanic. Dimpotrivă, cultura românească a reușit să integreze aceste influențe într-un mod creativ, construindu-și propriul discurs cultural. Procesul de modernizare nu a fost o supunere pasivă, ci o adaptare activă, un mod prin care România și-a afirmat locul în spațiul european, găsindu-și propriul echilibru între influențele externe și identitatea națională. Aceasta este, în esență, povestea oricărei culturi care evoluează în dialog cu lumea din jur.

Globalizarea și identitatea românească: o amenințare iminentă? Dl Voinescu exprimă o îngrijorare profundă față de impactul globalizării și al internetului asupra identității culturale românești, sugerând că aceste forțe exterioare subminează esența spirituală a națiunii. Este, desigur, adevărat că globalizarea are potențialul de a eroda anumite tradiții locale, impunând adesea un limbaj comun și uniform cultural. Însă, așa cum istoria ne-a demonstrat în repetate rânduri, aceste presiuni externe nu reprezintă în mod exclusiv o amenințare. Din contră, multe culturi naționale au utilizat globalizarea ca pe o platformă de a-și proiecta specificitatea într-un context mai amplu, mondial.

Să luăm, de pildă, modul în care anumite culturi, chiar și cele mici, au transformat forțele globalizării într-un avantaj, promovându-și patrimoniul cultural într-un mod care să-i atragă și pe cei din afara granițelor. Așadar, nu putem reduce globalizarea la un simplu agent al colapsului cultural. Ea reprezintă și un teren fertil pentru creație, o oportunitate de a reinventa tradițiile și de a le aduce în fața unei audiențe globale. În loc să o vedem ca pe un pericol iminent, globalizarea poate fi privită ca o provocare din care România își poate extrage resurse pentru a reînnoi și revitaliza ceea ce o face unică. Istoria ne arată că dinamismul cultural se naște tocmai din astfel de interacțiuni.

Una dintre cele mai neliniștitoare observații aduse de dl Voinescu este că tinerii români ar manifesta un dispreț față de limba și cultura română, ceea ce, în opinia domniei sale, ar accelera un declin al identității lingvistice și culturale. Este o afirmație care, deși poate părea alarmantă la prima vedere, necesită o privire mai atentă asupra contextului în care trăim. Într-o eră digitală, în care tinerii sunt expuși zilnic la multiple influențe culturale și lingvistice venite din toate ungherele lumii, este firesc să apară confuzii, împrumuturi sau adaptări ale limbajului. Aceste fenomene, deși deranjante pentru puriști, nu constituie, însă, un semn irevocabil al decăderii culturale.

Mai degrabă, aceste transformări e bine să fie înțelese în contextul unei lumi dinamice, unde limba, la fel ca orice altă manifestare culturală, evoluează. Greșelile de limbaj nu sunt neapărat expresia unei lipse de respect pentru limba maternă, ci pot fi rezultatul influențelor complexe la care tinerii sunt supuși. În acest sens, educația are un rol fundamental. Educația nu doar că menține și consolidează cunoștințele lingvistice, dar poate ajuta la cultivarea unui respect real pentru tradiții, fără a fi rigid sau impermeabil la influențele externe.

Așadar, nu este cazul să cădem în capcana pesimismului exagerat, ci să privim această dinamică ca pe un fenomen ce poate fi gestionat și influențat pozitiv, printr-o educație atentă și bine orientată. Transformările limbii nu trebuie văzute exclusiv ca simptome ale unei disoluții culturale, ci și ca potențiale evoluții ale unei identități lingvistice adaptative.

În concluzie, dl Sever Voinescu invocă ceea ce consideră a fi un „dispreț general” față de România, un sentiment care, potrivit domniei sale, s-a infiltrat nu doar în rândul tinerilor, ci și în cercurile de părinți, politicieni și chiar în rândul acelora care își îndrumă copiii spre cultura și limba engleză, în detrimentul celei românești. Acest argument, deși rezonant pe alocuri, rămâne cel mai fragil dintre pozițiile domniei sale. Criticile la adresa realităților românești – fie ele politice, economice sau culturale – sunt de netăgăduit, dar a generaliza acest fapt ca un „dispreț” față de România este o exagerare. Mulți români continuă să își prețuiască țara și patrimoniul cultural, însă nu își ascund frustrarea față de problemele cu care societatea românească se confruntă.

Mai mult, soluția la aceste nemulțumiri nu poate fi găsită într-o reîntoarcere la un naționalism rigid sau într-o glorificare nerealistă a trecutului. Așa cum istoria ne-a demonstrat, asemenea încercări de izolare culturală rareori aduc progresul dorit. În schimb, soluția cea mai viabilă este educația. O educație mai profundă, una care să cultive nu doar cunoștințele, ci și un sens al apartenenței și al respectului pentru patrimoniul național, combinată cu o deschidere către dialog intercultural. Astfel, putem învăța nu doar cum să ne prețuim moștenirea culturală, ci și cum să construim pe acest fundament, adaptându-l la provocările lumii moderne. Este, în esență, o invitație la echilibru – între tradiție și modernitate, între mândrie națională și deschidere globală.

Articolul dlui Voinescu, „Cum va muri România”, ne conturează o imagine alarmantă a unei țări pe punctul de a-și pierde identitatea culturală, absorbită de un Occident uniformizant. Totuși, istoria ne-a arătat că realitatea este mult mai nuanțată. De-a lungul timpului, culturile, inclusiv cele mai mici, au demonstrat o remarcabilă capacitate de adaptare și transformare, chiar în fața celor mai mari presiuni externe. În loc să vedem globalizarea, integrarea europeană și expansiunea digitală drept amenințări existențiale, ar trebui să le privim ca pe oportunități de evoluție. Așa cum medicina și știința au împrumutat cunoștințe din diferite culturi pentru a se dezvolta, tot așa și cultura română poate absorbi influențe externe, fără a-și pierde autenticitatea.

Nu este, deci, vorba despre o confruntare rigidă între național și global, între trecut și viitor. Provocarea constă în a naviga cu abilitate între aceste două forțe, păstrând un echilibru sănătos între tradiția proprie și modernitatea dinamică. În această ecuație, educația joacă un rol crucial. În loc să privim cu teamă schimbările, ar trebui să investim în educație, inovare și deschidere culturală. Cultura română nu este sortită pieirii, ci transformării – o transformare care poate fi dirijată printr-o combinație de respect față de moștenire și curajul de a îmbrățișa viitorul.

Și, ca post scriptum, aș dori să adaug două observații esențiale. Prima: anual, la Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași, interacționez cu aproximativ 1000 de studenți și nu am întâlnit în dialogurile cu aceștia viziuni asemănătoare celor expuse de domnul Voinescu. Mai mult, atât studenții actuali, cât și foștii studenți, acum rezidenți, dau dovadă de o energie și o vitalitate pe care poate nu le regăseam în generațiile anterioare. Aceștia refuză cu hotărâre corupția și, deși citesc tratate în limba engleză, nu sunt „contaminați” de influențele externe, ci dimpotrivă, au progresat semnificativ în cunoaștere și înțelegere.

A doua observație se leagă de modul în care domnul Sever Voinescu percepe România, tratând-o ca pe o pisică bolnavă. Această imagine mi-a amintit de o plimbare recentă cu fiica mea de patru ani, Sabrina. În timp ce traversam o stradă, am trecut pe lângă un mic ghem blănos, strivit, care părea să fie o pisică moartă. Sabrina, îngrijorată, m-a întrebat: „Tati, unde punem pisica? E murită! Uite ce murită e!”. În mod similar, articolul domnului Voinescu reflectă o viziune sumbră asupra României, o viziune care, deși plină de îngrijorare, poate fi la fel de eronată și incompletă ca percepția unei pisici „murite” într-o simplă trecere de moment.

Astfel, oricât de grave ar părea lucrurile dintr-o anumită perspectivă, realitatea e mult mai dinamică, iar spiritul tinerilor de astăzi, atât în medicină, cât și în alte domenii, este dovada că România este, în esență, foarte vie.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp