Cum poate fi gestionată teama de moarte

Foto: Profimedia

Sunt 16 zile lungi de cȃnd a început ceva ce speram cu toţi că va rămȃne doar în cărţile de istorie: un război sȃngeros în inima Europei.

Oamenii din jurul meu au reacţionat foarte diferit: unii s-au dus să îşi facă paşapoarte şi au început să se gȃndească unde pleacă în caz că se extinde şi la noi. Alţii au găsit harta buncărelor antiatomice rămase din era războiului rece. Alţii s-au grăbit să îşi cumpere iodură de potasiu. Alţii şi-au schimbat economiile în valute occidentale. Ba chiar un ziarist a dat sfaturi despre ce să ai la îndemȃnă în caz de război – cele enumerate anterior se aflau pe listă, alături de stocuri de medicamente şi alte lucruri de primă necesitate.

Din fericire, alături de astfel de reacţii, mai mult sau mai puţin îndreptăţite, cam toţi cei din jurul meu au avut o a doua reacţie deosebit de meritorie: s-au întrebat cum pot fi de ajutor celor în suferinţă şi au căutat diferite moduri în care ar putea dona, participa, susţine cȃt de puţin pe cei care fug din calea războiului.

Un lucru este însă clar: fiecare dintre noi şi-a pus întrebări, a rămas pe gȃnduri şi a încercat să îşi imagineze cum ar fi dacă noi înşine am trece prin ceea ce trece acum, nevinovată, populaţia civilă a ţării vecine. Iar asta a activat în fiecare dintre noi teama fundamentală a fiinţei umane, şi anume teama de moarte.

Spun că este o teamă fundamentală, pentru că organismele biologice au ca scop supravieţuirea – a lor ca indivizi şi a speciei în ansamblu. In contextul unei vieţi normale, această teamă este de multe ori împinsă undeva în inconştient, dar reapare în momente de cumpănă, cum sunt bolile (personale sau ale celor apropiaţi) sau evenimentele cu potenţial distructiv cum sunt cataclismele naturale sau, din păcate, cele provocate de oameni.

Dacă cei mai în vȃrstă în multe cazuri s-au împăcat, măcar la nivel raţional, cu inevitabilitatea morţii viitoare şi se tem mai degrabă de procesul morţii în sine, ca durere fizică şi psihică, pentru tineri teama cea mai mare se referă la moartea în sine.

Ce înseamnă moartea pentru cineva aflat spre începutul vieţii? Pe lȃngă nevoia, organic programată, de prezervare a organismului, apare o teamă psihologică profundă: teama de a nu fi trăit. Oamenii sunt expuşi la toate aspectele vieţii – pe unele le traversează personal, pe altele le văd la alţii, sau le află din cărţi sau media. Încă de copil, omul începe să se gȃndească la “ce va fi cȃnd va fi mare”, începe să îşi imagineze o existentă pe care şi-o conturează în termeni de scopuri şi de împliniri. Evident că oamenii sunt diferiţi, deci şi proiectele de viaţă sunt diferite, dar toate includ un sens al vieţii, o semnificaţie a existenței proprii, mai mult sau mai puţin explicit formulată, mai mult sau mai puţin conştientizată.

În momentul în care evenimente exterioare neprevăzute ne confruntă cu distrugerea, pericolul sau moartea, tocmai imposibilitatea potenţială, riscul de a nu mai avea ocazia de a pune în practică acest proiect, de a nu avea experienţele pe care le-am visat, de a nu atinge scopurile pe care ni le-am propus – acestea activează teama de moarte. Şi dacă primele reacţii, mai mult sau mai puţin instinctive, se duc în direcţii practice – printre care şi cele menţionate la începutul materialului – următoarele sunt mai profunde şi mai puţin conștientizate: anxietatea, depresia, hiper-activitatea sau dimpotrivă, resemnarea, paralizia voinţei. Istoria a consemnat şi perioade de încremenire a unei întregi societăți în faţa unui pericol iminent, dar şi situaţii în care oamenii păreau să nu se gȃndească decȃt la distracţie, deşi războiul bătea la uşă. Nu, nu este ilogic, cele întȃmplate au ilustrat spectrul de reacţii ale oamenilor confrunţaţi brusc cu conștientizarea fricii de moarte.

Oare cum poate fi gestionată teama de moarte?

Cel mai sănătos mod de a o face este prin a trăi o viaţă cu sens. O viaţă în care să încercăm să ne definim cȃt mai clar cine suntem, şi ce urmă dorim să lase trecerea noastră prin univers. Nu, nu mă refer aici la contribuţii fundamentale – probabil că unii dintre contemporanii noştri îşi vor lăsa o urmă în cărţile de istorie, dar cei mai mulţi dintre noi vor rămȃne doar cu o poză şi un nume în albumul de familie. Asta nu înseamnă că vieţile noastre, deşi poate sortite uitării viitoare, nu pot avea, pentru noi înşine, un sens profund.

Acum este momentul să cugetăm asupra acestui sens şi să încercăm să îl punem în fapt. Poate că par cuvinte mari, dar nu este nevoie să fie aşa. A încerca să fim cea mai bună versiune posibilă a noastră înşine, a fi autentici, a privi la noi şi la lume cu ochii curiozității şi înţelegerii – şi nu cu cei ai criticii – înseamnă primul pas spre a da un sens vieţii. A face bine ceea ce facem, a lăsa măcar pe moment deoparte jumătățile de măsură în acţiunile noastre, a ne privi comportamentele din punct de vedere al valorilor morale şi al binelui, a exersa compasiunea faţă de sine şi ceilalţi, toate acestea sunt alte părţi ale unei vieţi cu sens. Dacă stăm bine să ne gȃndim, cu toții am amȃnat o mulţime de lucruri pentru un viitor mai mult sau mai puţin nebulos: ne-am propus să învăţăm o limbă străină “odată”, să facem curăţenie generală în casă, “cȃnd va fi timp”, să ne sunăm prietenii şi să-i întrebăm ce mai fac “cȃnd va fi nişte timp liber”, să le spunem celor apropiaţi că îi iubim şi că le suntem recunoscători pentru că sunt în viaţa noastră (“cȃnd suntem siguri că nu îi deranjăm”), să începem programul acela de exerciţii fizice (“cȃndva”) sau să încercăm să pictăm (“odată şi odată”). De fapt toate aceste amânări sunt de fapt întârzieri în a trăi, refuzul unor experienţe profund umane, care nu costă nici prea mulţi bani, nici prea mult timp, dar care pot să fie stavilă fricii de moarte.

A face în fiecare zi un pas în direcţia punerii în practică a propriului proiect de viaţă este poate cel mai bun mod de a ţine în frâu frica de moarte. In tinereţe am citit destăinuirile unui tȃnăr bolnav de cancer: confruntat cu realitatea diagnosticului, şi-a propus ca în anii pe care îi mai avea, să termine o facultate. Din păcate nu a reuşit, s-a stins din viaţă cu puţin înaintea ultimului examen, dar tot ceea ce a scris arăta că omul acela şi-a construit un profund sens al vieţii şi a trăit-o autentic pȃnă în ultimul moment. Noi, ceilalţi, avem iluzia unui timp lung la dispoziţie, timp măsurat în zeci de ani. E uşor să amȃni o zi sau o lună, dacă ai impresia că în faţă mai sunt decade întregi; dar a face în fiecare zi cȃte ceva pentru propria devenire umană este modul cel mai autentic de a trăi. Poate că acum, confruntaţi cu un pericol care, din fericire pentru noi românii, este mai degrabă teoretic decȃt real şi apropiat, este momentul să privim adȃnc la sinele propriu, să ne re-evaluăm opțiunile de viaţă, să renunțăm la a fi falși cu noi înşine şi cu cei din jur. Este momentul să lăsăm deoparte lupta pentru imagine în favoarea autodezvăluirii oneste, să ne aplecăm mai degrabă către valori, decȃt către lupta de poziționare în raport cu ceilalţi, să dăm deoparte falsul din viaţa proprie şi să ne întrebăm, la sfȃrşitul fiecărei zile: ce am făcut eu astăzi bun şi frumos pentru mine şi pentru cei din jur?

Articol preluat de pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp